diavolii dau puteri paranormale?

  Internetul e plin de tot soiul de performante ale practicantilor de arte martiale. Insa acestia nu le pot atinge fara asa zisa meditatie. De ce mediteaza? Ca sa-i ajute dracii …Iata ce putem citi in OAMENII ASHRAMULUI:Cândva, un tânăr de 20 de ani care crescuse într-o mănăstire buddhistă si care îl vizita frecvent pe părintele Paisie, a vrut să „testeze“ puterea bătrânului. I s-a strecurat asadar pe la spate si a strâns cu putere în bratele sale viguroase trupul firav si suferind al bătrânului. într-un acces de cutezantă, i-a spus cu obrăznicie: „Ia să vedem, poate să te ajute acum Sfântul Arsenie?“. „Numai ce am auzit acest cuvânt, povestea bătrânul, si l-am simtit ca pe o blasfemie. Am făcut un gest foarte discret cu mâna în aer, si să-l fi văzut cum a sărit 2 metri mai încolo si s-a lipit de perete… Apoi mi-a pus metanie si l-am sfătuit să-i ceară iertare Sfântului“.    Dracii le dau tot soiul de puteri. Ca si yoghinilor. Ca si vrajitorilor. Asa ii castiga pe ei si pe cei ce asistand la performantele lor, fac nefericitul pas si urmeaza calea lor ce duce la pierzare.

Dar puterea lor se risipeste ca fumul atunci cand au de-a face cu parinti precum Paisie. Firesc …

Unde esti?

SUFLETUL MEU....TE CAUT....
"Sufletul meu ... Unde eşti? ...
Mă auzi? ...
Iti vorbesc ... Te chem ... Eşti acolo?
M-am intors.
Sunt aici din nou.
Am scuturat praful tuturor ţinuturilor de pe picioarele mele,
Si am venit la tine.
Sunt cu tine ...
După ani multi, de multe intrebari,
Am venit la tine, din nou.

Sa-ti spun despre tot ce am vazut?
Experimentat? Sau băut ?
sau nu vrei să auzi,
despre vacarmul vieţii şi despre lume.

Insa un singur lucru trebuie să ştii,
Singurul lucru pe care l-am învăţat,
este că viata trebuie traita.
Această viaţă este calea,
Cea mult cautata cale,
catre necuprinsul pe care il numim divin.

Nu există nici o altă cale.
Toate celelalte căi, sunt false căi.
Aşa că am găsit calea cea dreaptă,
care mi-a permis sa ajung la tine, la sufletul meu.

M-am întors, incercat şi purificat.
Mă mai cunoşti?
Cat de mult timp a durat separarea.
Totul a devenit atât de diferit.

Şi cum te-am găsit?
Ce ciudata a fost călătoria mea.
Ce cuvinte ar trebui să folosesc ca sa-ti spun,
pe ce cale intortocheata o stea bună m-a ghidat catre tine.

Dă-mi mâna ta,
Sufletul meu aproape uitat .
Cât timp indelungat pentru bucuria, de a te vedea din nou.
Tu mult dezamagitul meu suflet.
Viaţa m-a adus inapoi la tine.
Să multumim vieţii pe care am trăit-o,
pentru toate orele fericite şi pentru toate orele triste,
Pentru fiecare bucurie, pentru fiecare tristeţe.

Sufletul meu, călătoria mea,
trebuie să continue cu tine ...
Ma voi minuna cu tine,
şi ma voi inalta la singurătatea mea ... "

Top 10 mistere ale Bibliei

Biblia! Exista oare in cunoasterea umana vreun obiect, vreun loc sau o persoana despre care sa se poata dezbate, acuza si povesti mai mult decat despre Biblie? Cu siguranta putine lucruri din cultura omeneasca pot egala Scripturile cand vine vorba despre istorie, legende si controverse. Biblia este un izvor de cunoastere, este piatra de temelie a crestinatatii si cartea de capatai a peste un miliard de credinciosi din toata lumea. Dar, in acelasi timp, traducerea sa din ebraica, aramaica si greaca vecche, limbajul incifrat, pasajele lipsa si modul tainic in care este scrisa, inconjoara de mister o suita de subiecte si episoade cu “atingere” divina. Zece dintre acestea se disting prin mistificarea tesuta in jurul lor.
10. SFANTUL GRAAL
Misterul: Unde este Sfantul Graal?

Potrivit mitologiei crestine, Sfantul Graal a fost amfora, vasul sau cupa folosita de catre Iisus la Cina cea de Taina, recipient despre care se spune ca ar poseda puteri miraculoase. Exista o legenda care vorbeste despre Iosif din Arimateea, un apropiat al lui Iisus si cel care i-a ingropat trupul lipsit de viata, cel care a intrat in posesia Graalului dupa ce o aparitie chiar a Mantuitorului i l-ar fi inmanat . Iosif ar fi luat vasul si le-ar fi cerut apostolilor sai sa il transporte pe teritoriul Britaniei. Credinta in Graal si interesul fata de posibilele locuri unde s-ar putea afla nu au palit niciodata. S-a presupus, de-a lungul timpului, ca el ar fi in posesia mai multor grupuri. Cele mai multe suspiciuni in acest sens le-au trezit Cavalerii Templieri, probabil pentru ca acestia se aflau la apogeul influentei lor in perioada in care povestile despre Graal au inceput sa circule.

Exista, in unele biserici, cupe asupra carora cade banuiala ca ar fi, fiecare, Graalul. Un astfel de exemplu este cel al Catedralei Sfanta Maria din Valencia, al carei Sfant Potir se crede ca ar fi fost transportat de Sfantul Petru la Roma in primul secol, si apoi in Huesca, Spania, de catre Sfantul Laurentiu, in secolul III. Potirul din Valencia prezinta unele caracteristici pentru care s-ar califica in pozitia de adevarat Graal, originile lui fiind aproximate intre secolul IV i.Ch. si sec I d.Ch., undeva in Orientul Mijlociu. Alte istorii sustin ideea ca Graalul ar fi ingropat sub Capela Roslin sau zace adanc in pivnitele Turnului Sfantului Mihail, de pe dealul Glastonbury, Marea Britanie. In acelasi timp, unele izvoare avanseaza ideea ca membrii secreti ai unei linii de sange oculte protejeaza Graalul. Totusi, poate cea mai sumbra suspiciune care planeaza in jurul acestei idei, nascuta de la forma latina a termenului "San Graal" - "Sang real", adica "sange regal", vizeaza existenta unor posibili urmasi ai lui Iisus Hristos, urmasi pe care i-ar mentiona chiar unele din numeroase scripturi apocrife (scripturi scrise in acelasi timp sau chiar mai devreme decat cele biblice, dar care nu au intrat in alcatuirea Bibliei). Dar aceasta ramane, pana la probe elocvente, doar o nascocire de impact a unui best-seller contemporan.


9. CHIVOTUL LEGAMANTULUI
Misterul: Unde este Chivotul Legamantului?

Chivotul Legii, cum se mai numeste artefactul mentionat in capitolul Exodului din Biblie, reprezinta cea mai importanta comoara a "Poporului Ales". Pentru israeliti, el constituia cel mai sacru obiect de pe Pamant, creat de Dumnezeu Insusi, prin intermediul lui Moise, pe Muntele Sinai. Chivotul era un cufar masiv, poleit cu aur, lung de 118 centimetri, inalt si lat de 78 centimetri, cu o pereche de manere din lemn de o parte si de cealalta si cu doi heruvimi din aur dispusi fata in fata, cu aripile intinse, deasupra capacului. Cufarul trebuia sa adaposteasca relicvele sacre, printre care cele doua table de piatra pe care erau scrise Cele Zece Porunci si un vas cu mana din cer, care cazuse spre hrana evreilor in pustie, dupa ce trecusera Marea Rosie, cand au fost eliberati din robia Egiptului. Ierusalimul, capitala regatului israelian si casa Templului lui Solomon, era si locul in care era gazduit Chivotul Legamantului.


In 607 i.Hr orasul a fost jefuit de catre babilonieni, sute de mii de evrei fiind ucisi. 70 de ani mai tarziu, cand israelitii s-au intors in cetate, Chivotul disparuse. De atunci, nu se stie sigur ce s-a intamplat cu acesta relicva nepretuita, iar diferitele zvonuri au fost alimentate numai de speculatii. Dintre acestea, cea mai raspandita este cea conform careia Chivotul ar fi fost ascuns de catre israeliti inainte de a fugi din oras, odata cu ocupatia babilonienilor. Locatiile posibile se spune ca ar fi Muntele Nebo din Egipt sau Etiopia. Intrebarea este, insa, daca chivotul fusese ascuns de catre israeliti, de ce acestia nu l-au recuperat cand s-au intors sa-si reconstruiasca orasul?In ciuda lipsei unor dovezi istorice, credinta ortodocsilor etiopieni in Chivotul din Aksum continua sa fie puternica. Conform legendei, in imensul sit funerar al regilor de la Aksum a fost ascuns Chivotul Legii, comoara cea mai de pret a Israelului. Vechi de peste 1.700 de ani si inalt de 24 de metri, Obeliscul din Aksum, in care se presupune ca se afla Chivotul, cantareste nu mai putin de 100 de tone. Misterul ridicarii absolut incredibile a obeliscului i-a facut pe multi sa lanseze fel de fel de teorii, care mai de care mai fantasmagorice. Insa, nici pana in ziua de azi, arhelogii nu au putut explora in intregime labirintul subteran aflat sub colosul de granit. Pe langa acestea, oamenii de stiinta din zilele noastre nu au reusit sa isi explice de ce labirintul subteran e pazit atit de strasnic de capcane mortale pentru oricine incearca sa exploreze tunelurile. Unii cred ca chivotul a fost distrus de catre babilonieni, in timp ce credinta altora este ca insusi Dumnezeu a ascuns chivotul printr-o interventie divina si ca artefactul va fi gasit doar de catre cei drepti. Dat fiind ca nu exista nicio mentiune despre distrugerea acestuia, oamenii nu au incetat nici pana astazi sa-l caute si sa incerce dezlegarea marelui mister.

8. SODOMA SI GOMORA
Misterul: Au fost orase reale? Si daca da, unde se se aflau?

Pentru pacatele si murdaria morala a locuitorilor lor, Sodoma, Gomora, Adma si Zeboim au fost distruse prin "foc si pucioasa venita de la Dumnezeu din ceruri" (Geneza 19:24-25). In crestinism si in islam, numele celor doua orase au devenit sinonime cu pacatul total, impardonabil, iar caderea lor se confunda cu manifestarea proverbiala a maniei Domnului. Totusi, existenta istorica a Sodomei si a Gomorei este, inca, un subiect de dezbatere in radul arheologilor. Biblia le indica amplasarea undeva in apropierea Marii Moarte. Posibili candidati devin, in aceasta situatie, siturile descoperite sau vizitate de arheologii Walter E. Rast si R Thomas Schaub in 1973, intre care se numara si Bab edh-Dhra, excavat in 1965 de catre arheologul Paul Lapp.

Alte posibilitati includ regiunile Numeira, es-Safi, Feifeh si Khanazir, care au fost si ele vizitate de Schaub si Rast. Toate aceste situri se afla in apropierea Marii Moarte, prezinta urme de arsuri si de sulf pe multe din pietre si sunt caracterizate, se pare, de o incetare subita a popularii catre finalul Epocii timpurii a Bronzului. La sud de Marea Moarta se afla un munte cunoscut ca Muntele Sodoma. Amplasarea celor cinci orase despre care se spune ca au fost distruse odata cu Sodoma si Gomora a fost stabilita prin realizarea unor harti cu ajutorul satelitilor, prin identificarea formelor geometrice, in special rectangulare. Peretii oraselor descoperite in aceste locuri si casele dintre ei au dimensiuni substantiale, indicand faptul ca oameni de mare statura au populat candva aceste locuri. Chiar si urmele unui ziggurat (piramida in scari) au fost gasite,alaturi de forme similare ca forma Sfinxului din Egipt se afla in regiune. S-au gasit aici sute de formatiuni sulfuroase, pietre compuse din pura pudra de sulf. Supuse testelor celor mai mari experti vulcanologi, s-a confirmat ca nicaieri in alta parte a lumii, chiar in preajma vulcanilor activi, nu s-au mai gasit pietre de asemenea compozitie.


7. GRADINA EDENULUI
Misterul: Unde se afla Gradina Edenului?

In timp ce majoritatea teologilor si initiatilor "biblici" considera ca pasajul care istoriseste despre Gradina Edenului este, cel mai probabil, simbolic, altii sunt de parere ca locul a existat intr-adevar, chiar aici, pe Pamant. Mai mult, Biblia ar oferi unele indicii destul de clare cu referire la locatia sa exacta. Aceasta convingere a condus la organizarea multor incercari de a localiza Gradina. Povestea creatiei din Geneza mentioneaza amplasarea geografica atat a Edenului, gradina celor patru rauri biblice (Pison, Gihon, Tigru si Eufrat), cat si a celor trei regiuni biblice ( Havila, Asiria si Kush).

Exista ipoteze ce indica pozitia Edenului fie in zona izvoarelor raurilor Tigru si Eufrat, la nord de Mesopotamia, fie in Iraq, in Africa, ori in Golful Persic. In timp ce adevarata locatie ramane un mister, exista un amanunt fascinant al povestii: Etiopia este mentionata ca fiind in apropierea sau imprejmuind Gradina Edenului in Geneza 2:13 ( "Si numele celui de-al doilea rau este Gehon, acelasi care a urzit taramul Etiopiei"). Inca din 1974, paleontologii au excavat prin sase milioane de ani de viata si au conchis ca Etiopia poate fi declarata locatia stiintifica a originilor umane, o adevarata Gradina a Edenului, din perspectiva Stiintei.


6. CODURILE BIBLICE
Misterul: Biblia pare sa contina mesaje incifrate; este o coincidenta?

"Iar tu Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul lumii", Daniel, 12:4. Cercetarile unor oameni de stiinta au confirmat, in ultimii ani, o ipoteza care sustinea ca in Biblie exista inclus, pe langa indrumarile spirituale evidente, si un anumit cod secret care poate dezvalui evenimente care au avut si vor avea loc cu mii de ani dupa scrierea Bibliei. Codul biblic a fost descoperit in Vechiul Testament din versiunea originala a Bibliei, scrisa in limba ebraica. Autorul acestei descoperiri este dr. Eliyahu Rips, unul dintre cei mai mari experti din lume in teoria grupurilor, aflata la baza fizicii cuantice. Descoperirea lui Rips a fost confirmata de matematicieni de renume de la Harvard, Yale si Universitatea Ebraica. La 1 septembrie 1994, prim-ministrul israelian Ytzhak Rabin era avertizat printr-o scrisoare a unui matematician evreu ca numele sau a fost decodificat din textul Bibliei, alaturi de sintagma "criminal va asasina". Mesajul a fost ignorat. La 4 noiembrie 1995, Rabin a fost ucis cu un glont in spate de catre un individ care se credea investit cu o misiune divina. Este vorba despre o asasinare codificata in Biblie cu peste 2000 de ani in urma?

In urma evenimentului, o intreaga serie de alte episoade descifrate explicit din Biblie s-au adeverit. Teoria lui Rips despre codul biblic considera Biblia ca o gigantica grila de cuvinte incrucisate. Pentru a gasi codul, Rips a eliminat toate spatiile dintre cuvinte si a transformat intreaga Biblie originala intr-un sir continuu de litere, cuprinzand 304.805 caractere. Informatiile sunt obtinute prin selectarea fiecarei a N-a litera, unde N are o valoare precisa si corespunzator aleasa. Un exemplu simplu ar fi urmatorul: avem propozitia "Cum sa obtii date", pe care o compactam si ea devine "cumsaobtiidate", din care vom selecta, incepand cu prima, fiecare a cincea litera - "CumsaObtiiDate" si rezulta astfel cuvantul "cod"". Cu ajutorul unui calculator, sunt cautate in aceasta matrice formata de textul biblic adus in forma descrisa mai sus, cuvinte si fraze ascunse de condurile de intervale. Se incepe de la prima litera a Bibliei si se cauta pentru fiecare secventa de intervale posibila cuvintele solicitate, descifrate cu intervale de una, doua, trei litere etc., pana la cateva mii. Apoi se repeta aceeasi operatie de cautare incepand de la cea de-a doua litera si continuand astfel pana la ultima litera a Bibliei.

5. TRIBURILE PIERDUTE
Misterul: Ce s-a intamplat cu Cele Zece Triburi Pierdute ale Lui Israel?
Inca de cand asirienii au exilat triburile pierdute ale lui Israel, in secolul VIII i.Chr., misterul continuarii vietii lor din acel moment s-a adancit cu timpul, fara a se fi elucidat vreodata. Unde s-au dus? Sunt legitime declaratiile unor grupuri contemporane, care pretind ca descind direct din Triburile Pierdute? Cu mai bine de 2.700 de ani in urma, asirienii au exilat cele zece triburi din Regatul lui Israel. In anii 722-721 i.Ch., Cele Zece Triburi care compuneau Regatul nordic al Israelului au disparut. Cucerite de regele asirian Shalmaneser V, au fost exilate catre Mesopotamia superioara si Medes, Siria si Iraq din zilele noastre. Cele Zece Triburi nu au mai fost vazute de atunci. Sau nu e chiar asa? Iacob, fiul Patriarhului Abraham, a fost redenumit Israel atunci cand Dumnezeu i s-a revelat in timp ce acesta parasea Padn-Aram, si l-a binecuvantat. Iacob a avut 12 fii, dintre care fiecare a devenit tatal cate unuia dintre cele douasprezece triburi ale lui Israel: Reuven, Shimon, Levi, Yehuda, Issachar, Zevulun, Dan, Naphtali, Gad, Asher, Joseph, Benjamin.

In Tara lui Canaan, fiecare dintre cele 12 triburi israelite a intemeiat cate o regiune diferita de o parte si de cealalta a Raului Iordan. Dupa o perioada mai indelungata, o monarhie a fost stabilita, dar odata cu moartea Regelui Solomon, statul a fost divizat in doua. Triburile s-au despartit pe linii politice si teritoriale, cu Judah si Benjamin in sud, loiali casei Davidiene, si restul triburilor in nord, conduse prin succesiune monarhica. Triburile sudice constituie radacinile istorice ale celor mai multi evrei asa cum sunt ei cunoscuti astazi. Iar cele Zece Triburi ale Regatului Nordic? Se pare ca au fost eliminate pentru eternitate. Dar profetul Ezekiel a visat la un viitor diferit: "Ii voi lua pe fii lui Israel si ii voi aduna de o parte si aduce pe pamantul lor. Si nu vor mai fi impartiti in doua regate". Peste secole si continente, cuvintele profetice au sadit in sufletele evreilor ideea ca cei din aceeasi semintie vor fi readusi laolalta si vor reconstrui regatul Domnului. Dar intai, cele Zece Triburi Pierdute trebuie sa fie gasite. Exista unele izvoare care atesta ca urmasi ai acestor triburi ar fi fost gasiti in Persia si in peninsula Araba de catre Benjamin din Tudela, fiul lui Jonah, care in 1165 s-a angajat intr-un periplu prin lume, vizitand cu predilectie comunitatile evreiesti. Totusi, raman numai presupuneri.

4. FARAONUL EXODULUI
Misterul: Cine a fost faraonul Exodului?

Este limpede ca acest atribut ii apartine faraonului care stapanea Egiptul Antic in perioada cand Moise a despartit apele Marii Rosii si si-a condus poporul catre libertate, in ceea ce a ramas cunoscut drept Exodul. Dar cine anume a fost acest faraon, dat fiind faptul ca in acest episod din Biblie nu i se atribuie o identitate concreta? In mod logic, pare relativ usor de dedus, facand o paralela intre momentul Exodului si faraonul Egiptului de la acea vreme. Insa si asupra Exodului planeaza dispute privind data exacta a evenimentului biblic. Cercetatorii au conchis, descifrand incadrarea cronologica sugerata in Regi 6:1, ca Scripturile ar avansa anul 1445 i.Chr. ca an al Exodului. Daca informatia este corecta, acesta s-a intamplat in cel de-al treilea an de domnie al faraonului Amenhotep al II-lea.

Totusi, conform unor informatii suplimentare din Vechiul Testament, reiese ca predecesorul lui Amenhotep, Thutmose al III-lea ar fi singurul faraon din intervalul cronologic specificat in Regi 6:1 care ar fi stapanit suficient de mult (54 de ani) incat sa fie pe tron in momentul plecarii lui Moise si sa moara la scurt timp dupa intoarcerea acestuia in Egipt. Aceasta ar insemna ca Thutmose III sa fie faraonul Opresiunii, iar Amenhotep II faraonul Exodului. Cea mai comuna imagine inchipuita in cultura populara este cea a lui Ramses cel Mare, ca fiind faraonul mentionat in Vechiul Testament, desi nu esta dovezi documentare sau arheologice ca acesta ar fi avut de a face cu Molimele Egiptului sau ca i-ar fi urmarit pe sclavii evrei in timp ce fugeau din Egipt. Ar mai plana o oarecare banuiala si asupra lui Merneptah, in forma unui poem al asa-numitului Israel Stale: "Israel a fost sters de pe fata pamantului...semintia lui nu mai exista". Totusi, nu se poate spune ca reiese din aceasta fraza vreo evidenta care sa sustina ferm identitatea unui anume faraon in pozitia celui din timpul Exodului.


3. ARCA LUI NOE
Misterul: Unde este Arca lui Noe?

Cel tarziu din vremea lui Eusebiu din Cezareea ( 275 - 339 d.Hr.), episcop in Palestina, teolog, apologet si istoric al Bisericii crestine, pana in zilele noastre, ramasitele fizice ale Arcei lui Noe au facut subiectul fascinatiei si cautarea lor un important domeniu de activitate atat pentru crestini, cat si pentru evrei si musulmani. Pana recent, in ciuda oricaror pretinse observari si expeditii, nicio dovada fizica a arcei nu a putut fi descoperita. Aceasta cautare a primit stigma de "vanatoare de vrajitoare" din partea catorva arheologi. Cautatorii arcei au avut putine indicii care sa-i ghideze spre artefact, dincolo de mentiunea din Geneza a "muntilor din Ararat". Pana la inceputul secolului XXI, doua candidate principale pentru explorare au iesit la suprafata: asa-numita anomalie Ararat, in apropierea varfului muntelui Ararat ( denumita "anomalie" deoarece era pana recent doar o imagine aeriana si din satelit care arata ca o zona innegrita a zapezilor si a ghetii de pe varf) si situl de la Durupinar, in apropierea de Dogubayazit, la 29 kilometri sud de Marele varf Ararat.

Totusi, de curand, un grup de exploratori chinezi si turci aflati in cautarea relicvelor biblice a anuntat ca este posibil sa fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4.000 de metri, pe Muntele Ararat din Turcia. Echipa sustine ca a colectat specimene din lemn dintr-o structura de pe Muntele Ararat, aflat in estul Turciei, carora datarea cu radiocarbon le-a stabilit originile in urma cu 4.800 de ani, o perioada ce coincide cu cea in care se crede ca a avut loc Potopul lui Noe. "Nu suntem 100% siguri ca este vorba despre Arca dar, in proportie de 99,9%, despre ea este vorba", a declarat Yeung Wing-Cheung, un realizator de documentare din Hong Kong si membru al echipei de 15 oameni aflata pe urmele Arcei lui Noe. Structura descoperita de parteneriatul chinezo-turc avea cateva compartimente, dintre care unele contineau custi din lemn, in care se crede ca erau tinute animalele. Oficialii locali turci vor solicita guvernului de la Ankara sa aplice pentru statutul de Patrimoniu International UNESCO, astfel incat situl recent descoperit sa fie protejat in timp ce sapaturile arheologice vor fi performate in jurul sau. Conform povestii biblice cuprinsa in Vechiul Testament, Dumnezeu a decis sa reverse un potop asupra Pamantului dupa ce a vazut cat era de decazut si i-a spus lui Noe sa construiasca o arca, unde sa ofere adapost cate unei perechi din fiecare specie de animal. Dupa ce apele potopului s-au retras, spune Biblia, arca a ramas incremenita pe un munte. Multi cred ca Muntele Ararat, cel mai inalt punct din regiunea in care se afla, este locul unde Arca lui Noe si ocupantii sai au revenit pe sol.


2. SARPELE ISPITITOR
Mister: Cum aratau animalele inaintea Pacatului Originar? Dar omul?

"Zis-a Domnul Dumnezeu catre sarpe: "Pentru ca ai facut aceasta, blestemat sa fii intre toate animalele si intre toate fiarele campului; pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!" (Geneza, 3:14). Fragmentul "pe pantacele tau sa te tarasti", rostit ca o pedeapsa din partea Creatorului, face destul de evident faptul ca inaintea acestei osande, sarpele, asa cum il stim astazi, arata altfel sau, cel putin, dispunea de un alt mijloc de locomotie. Care sa fi fost acesta?

Avea oare sarpele aripi si zbura, inainte sa fie condamnat la o viata de taratoare, sau macar niste membre cu ajutorul carora se deplasa pe pamant, asemenea soparlelor? Date fiind forma si dimensiunile serpilor, indiferent de specia lor de provenienta, este destul de greu de imaginat ca ar fi avut aripi sau chiar picioare. In cel mai bun caz, puteau arata ca niste miriapozi, dar cu siguranta nici aceasta caracteristica locomotorie nu le-ar fi inlesnit intr-un mod deosebit deplasarea, astfel incat privarea de zecile de picioruse sa vina ca o damnare.


1. FUGA LUI CAIN
Misterul: Mai existau si alti oameni pe Pamant in afara de Adam, Eva, Cain si Abel? Cine i-a facut?

"De ma izgonesti acum din pamantul acesta, ma voi ascunde de la fata Ta si voi fi zbuciumat si fugar pe pamant, si oricine ma va intalni ma va ucide. Si i-a zis Domnul Dumnezeu: "Nu asa, ci tot cel ce va ucide pe Cain inseptit se va pedepsi". Si a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care il va intalni sa nu-l omoare. Si s-a dus Cain de la fata lui Dumnezeu si a locuit in tinutul Nod, la rasarit de Eden. Dupa aceea a cunoscut Cain pe femeia sa si ea, zamislind, a nascut pe Enoh. Iar lui Enoh i s-a nascut Irad", Geneza (4:14-18). Prima parte a acestei insiruiri de versete doar ridica intrebari si lasa loc de speculatii. O analiza foarte riguroasa poate genera o dezbatere pornind de la sintagmele "oricine ma va intalni" si "tot cel ce va ucide pe Cain", in conditiile in care Adam, Eva si Cain erau singurii oameni de pe Pamant, deducand din informatiile biblice de pana la acel moment. Dar, cu destula indulgenta, se poate considera ca atat Dumnezeu cat si Cain faceau referire la Adam, Eva si animalele de pe Pamant prin cuvantul "oricine", chiar daca pare nefiresc.

Dar faptul ca, plecand dupa ce l-a ucis pe Abel, Cain s-a dus in tinutul Nod, despre a carui construire de catre Dumnezeu nu se mentioneaza nimic in prealabil, iar acolo si-a gasit pereche o femeie, cu care a avut un fiu care, la randul lui, a devenit parinte, pune la indoiala foarte multe premise originare. Atat tinutul Nod, care nu avea de ce sa fie catalogat astfel daca nu era populat si deci format de cineva, cat si sotia lui Cain sunt doua elemente extrem de controversate, care, oricum ar fi interpretate, avanseaza ideea ca in afara perechii originare, Adam si Eva, care i-au zamislit pe Cain si Abel, mai existau oameni, despre a caror existenta nu se mentioneaza nimic in versetele de inceput, din Geneza. Chiar daca ar fi sa acceptam ideea ca acestia erau tot copii ai lui Adam si ai Evei, incrucisarea lui Cain cu o femeie ar fi insemnat legatura cosangvinica cu nici mai mult nici mai putin decat sora lui.
Nu stim nimic despre femeia cu care a avut copii Cain, insa un episod incestuos, fara nicio mustrare sau pedeapsa divina ulterioara - cel putin mentionata in Biblie - este prezentat foarte explicit in Vechiul Testament. Dupa episodul Sodoma si Gomora, singurul drept credincios si supravietuitor este Lot si cele doua fiice ale sale. Imediat dupa distrugerea celor doua orase: "Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi sa aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele două fete ale sale. Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai mică: "Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!" Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea. Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai tânără: "Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!" Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a culcat ea, nici când s-a sculat ea. Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor. Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus numele Moab, zicând: "Este din tatăl meu". Acesta e tatăl Moabiţilor, care sunt şi astăzi. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: "Acesta-i fiul neamului meu". Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi."
Geneza 19:30-38

Patimile ......

...... boli ale sufletului

Patimile fiind boli ale sufletului este nevoie sa analizam modul cum se produc ele, simptomele ce le insotesc, si sa le facem o descriere. Facultatile sufletului intorcandu-se de la Dumnezeu inspre lumea sensibila, pentru a-si gasi placerea in aceasta fac sa se nasca in om patimile. Ele nu fac parte din firea omului. 

Iubirea de sine

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.

Lacomia pantecelui

Lacomia pantecelui poate fi definita ca o cautare a placerii de a manca sau, altfel spus, ca o dorinta de a manca in vederea placerii, ca o neinfranare a gurii si a pantecelui. Aceasta patima capata doua forme principale: poate fi preocupata de calitatea alimentelor, si atunci cauta mancaruri gustoase, fine, delicate, gatite cu grija; sau cauta in primul rand cantitatea, si atunci are dorinta de a manca mult. 

Desfranarea

Desfranarea consta intr-o intrebuintare nelegiuita si patologica a sexului. Multi dintre Parinti considera ca inainte de cadere omul traia in feciorie, iar relatia sexuala este una din urmarile caderii: "Spunem ca fecioria este de la inceput si ca dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor. Omul a fost plasmuit din pamant virgin. Din Adam numai a fost facuta Eva. In paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptura spune ca atat Adam cat si Eva erau goi si nu se rusinau. Cand insa au calcat porunca, au cunoscut ca erau goi si rusinandu-se, si-au cusut lor invelitori. Si dupa calcarea poruncii, cand au auzit: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce", cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui si a zamislit si a nascuf. Aceeasi parere o impartasesc si sfintii Ioan Gura de Aur si Maxim Marturisitorul.

 Abuz este atunci cand omul uzeaza de sexul sau avand in vedere numai placerea, atunci cand isi face din placere un scop in acest domeniu. O asemenea intelegere a legaturii sexuale este patima, din mai multe puncte de vedere. Intai de toate pentru ca este negata una dintre finalitatile principale ale relatiei sexuale: procreerea. 

 In cadrul casatoriei desfraul nu consta in folosirea sexului, ci intr-o practicare a lui abuziva sau perversa. Notiunea de abuz intalnita adesea in invatatura Parintilor, n-are un inteles cantitativ ci calitativ: intr-o practicare nefireasca si fara finalitate. Bineinteles ca desfranare este relatia cu o persoana straina, a unuia dintre soti, sau a tinerilor inaintea casatoriei.

Iubirea de arginti si lacomia de avere

Iubirea de arginti si lacomia de avere definesc in general atasamentul fata de bani si dorinta nesabuita de a aduna bunuri materiale. Chiar daca cele doua reprezinta nuante diferite, totusi pot fi studiate impreuna pentru ca amandoua presupun un atasament patimas fata de bunurile materiale, pe de o parte, iar pe de alta parte pentru ca de obicei le gasim impreunate, una implicand-o pe cealalta.

Mania

Mania este patima care izvoraste din facultatea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. "Mocnind aceasta tainuit in inima voastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. Puterea irascibila o are omul de la creatie si face parte din fiinta lui. Ea avea drept scop sa-i termita omului sa lupte impotriva ispitelor si a ispititorului, pentru a evita pacatul. Dar, dupa caderea in pacat, omul a deturnat aceasta finalitate si in loc sa-si utilizeze puterea irascibila in lupta cu raul, deturnat-o in lupta cu aproapele, a ajuns sa foloseasca aceasta putere impotriva firii, ajungand la manie, sub diversele ei forme, mania este o patima si pentru ca maniosul vede in semenul sau un obiect. 

Intristarea

Intristarea este o patima care intuneca sufletul si nu-i permite sa aiba nici o vedere duhovniceasca, oprindu-l de la orice lucrare buna. Omul cuprins de intristare peste masura nu se mai poate ruga, nu poate face lectura duhovniceasca, n-are rabdare cu semenii, este irascibil, n-are ravna sa mai faca nimic.

"Precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea intuneca sufletul omului." Duhul intristarii impinge sufletul la deznadejde.

In conditia sa paradisiaca omul nu cunostea tristetea. Aceasta a aparut in urma greselii lui Adam si este legata de conditia umana datorita caderii. Ea, deci, nu facea parte din firea fundamentala a omului. In acelasi timp trebuie sa spunem ca tristetea nu este in mod mecanic o patima rea. Parintii ne spun ca sunt si patimi "firesti si neprihanite" pe care le mai numim afecte, care au fost integrate naturii umane dupa cadere, dar care nu sunt rele. 

Acedia

Acedia este vecina cu intristarea, in asa masura incat unii Parinti, ca Sfantul Grigorie cel Mare le unesc. In rasarit insa au fost tratate separat. Termenul grecesc este tradus prin acedia, desi e greu de a-i face o traducere simpla si completa: cuvantul "plictiseala", prin care adesea este redat, nu exprima decat o parte din realitatea complexa pe care o exprima.

Acedia este o stare de lene si de intunecare sufleteasca, dar si o stare de dezgust, de aversiune, de oboseala, de abatere, de descurajare, de melancolie, de depresiune, de nepasare, de toropeala, de somnolenta, de apasare sufleteasca si trupeasca. Acedia il poate face pe om sa doarma chiar daca nu-i, in mod real, obosit. Acedia cuprinde in sine o stare generala de nemultumire.

In aceasta stare omul nu mai are chef sa faca nimic. Aceasta stare "vecina cu tristetea, spune Sfantul Ioan Casian, si incercata mai ales de cei insingurati, este un vrajmas mai inversunat, obisnuit celor ce traiesc in pustiu".

Frica

Frica este socotita de catre Parinti si ea patima, ca de altfel si alte stari apropiate ei, cum ar fi teama, spaima, groaza, dar si ingrijorarea, nelinistea, disperarea. in general frica ia nastere atunci cand esti amenintat de o suferinta, sau esti pus in situatia de a pierde un lucru sau o stare la care tii si de care esti atasat.

Frica poate fi in acelasi timp si o virtute. Astfel este o virtute frica sadita in firea omului de a nu-si pierde sufletul si trupul, de a nu-si pierde viata, de a se impotrivi fortelor care incearca sa o ruineze si sa o duca in nefiinta.

"Este o teama fireasca atunci cand sufletul nu vrea sa se desparta de trup, din pricina dragostei naturale si familiaritatii puse in el de la inceput de creator, in virtutea careia, in chip firesc, se teme, agonizeaza si evita moartea."

Un al doilea mod sublim al fricii este "frica de Dumnezeu", care pe treapta sa inferioara te face sa te inflori gandindu-te ca pentru pacate te poate pedepsi Dumnezeu iar pe treapta superioara ai teama de a nu-L pierde pe Dumnezeu, de a nu fi despartit de Dumnezeu. Adam, inainte de cadere, avea aceasta frica virtuoasa, sub amandoua aspectele, fiind unul dintre mijloacele pe care omul le primise ca ajutor pentru a nu incalca poruncile lui Dumnezeu. In acest sens va scrie si Solomon ca "frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii" (Pilde 1, 7).

Frica, ca si patima, este o consecinta a pacatului. Ea se manifesta intotdeauna ca o repulsie in fata a ceea ce ti-ar putea curma existenta, dar nu existenta in Dumnezeu, ci existenta in starea cazuta, care este coplesita de iubirea de sine. Aceasta patima scoate in evidenta un atasament grozav fata de lumea trecatoare si de poftele ei. Ca si celelalte, patimi, frica este o boala pentru ca insumeaza o multime de tulburari si naste o sumedenie de pacate. Ea este favorizata de catre alte patimi, in primul rand fiind legata de mandrie.

"Cel ce nu-si cunoaste slabiciunea sa, spune Sf. Isaac Sirul, e lipsit de smerenie. Iar cel lipsit de smerenie e lipsit si de desavarsire. Si cel lipsit de aceasta e pururea infricat". Iar Sfantul Ioan Scararul adauga: "Sufletul mandru este robit fricii lase, pentru ca se bizuiepe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre."

In general spus, frica se naste, dintr-o stare de pacatosenie: "necaz si stramtorare peste sufletul oricarui om care savarseste raul" (Romani 8, 9). Ea este legata si de lucrarea dracilor: ei o starnesc, profita de existenta ei ca de o stare. favorabila actiunii lor; ei au in frica pacatoasa un aliat.

Invidia

Invidia este una dintre patimile "nenorocite", dupa spusa Sfantului Vasile cel Mare, care raneste putin pe ceilalti, si foarte mult pe cel ce o are. Ea se manifesta printr-o parere de rau fata de binele si fericirea aproapelui si printr-o bucurie fata de necazurile lui. Ea devine foarte grava, pacat impotriva Duhului Sfant, atunci cand il pizmuim pe aproapele pentru viata lui duhovniceasca, pentru inaintarea lui in virtute.

Cauza principala a invidiei este mandria. Iar din ea se nasc multe alte patimi: ura fata de aproapele, vorbirea de rau, defaimarea, ocara, inselaciunea, uciderea, etc. Din aceasta legatura blestemata se poate iesi numai recastigandu-ne comuniunea intru dragoste cu semenii nostri.

Mandria este patima cea mai urata de Dumnezeu si cu ea incheiem aceasta analiza a gandurilor rautatii, a caror numar variaza de la un Parinte la altul, in functie de criteriile dupa care le imparte.

Adevarul insa, care iese clar in evidenta la toti, este acela ca pacatul este o boala pentru suflet si pentru trup, ducand la consecinta fatala: ruperea comuniunii cu Dumnezeu si cu oamenii.

Mandria

Mandria este foarte apropiata de slava desarta, in asa masura incat multi Parinti nici nu le separa; si in loc de opt pacate de capetenie, sau ganduri ale rautatii, apar numai sapte. Cei ce analizeaza subtilitatea inlantuirii patimilor, vad ca mandria apare ca o urmare a slavei desarte. "Ele au numai atata deosebire intre ele, spune Sfantul Ioan Scararul, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul e inceputul, iar al doilea sfarsitur". Acelasi lucru il afirma si Sfantul Ioan Casian: "cresterea uneia aduce aparitia celeilalte".

Dintr-un alt punct de vedere, cand este vorba de o ierarhizare a patimilor, mandria apare pe primul loc, dand apoi nastere slavei desarte si multor alte pacate. "Acest monstru foarte crud si mai mare decat toate pacatele de mai inainte, ii pierde cu o muscatura cumplita indeosebi pe cei desavarsiti si ajunsi aproape de ultima treapta a virtutilor".

Mandria, ca si slava desarta, comporta doua forme de manifestare: una fata de oameni, iar cealalta fata de Dumnezeu. "Doua sunt felurile trufiei, una care ii asalteaza pe monahii duhului si pe cei mai ridicati, iar alta care pune stapanire chiar pe incepatori, inca legati de carne. Si desi pe ambele semetia le ridica atat impotriva lui Dumnezeu, cat si a oamenilor, totusi | cea dintai se refera cu deosebire la Dumnezeu, iar cealalta ii priveste mai propriu pe oameni".

Prima forma a mandriei sta in aceea ca omul se considera superior semenilor sau macar unora dintre ei. Daca i se pare ca inca n-are aceasta superioritate, o cauta. In orice caz omul mandru cauta sa se inalte, cu motive sau fara. Iar inaltandu-se se autoevalueaza si se admira pe sine, se felicita si se lauda. Aceasta atitudine este prezenta si atunci cand este vorba de slava desarta, numai ca in cazul mandriei omul asteapta si laudele si aprecierile celorlalti. Omul mandru, inaltandu-se, cauta sa-i injoseasca pe semenii sai. ii priveste de sus, ii pizmuieste si merge pana acolo incat ii dispretuieste total, ca si cum n-ar exista.

Mandria il determina pe om sa se compare cu semenii sai si afirmandu-si superioritatea, raportandu-se la ei, se crede esentialmente diferit de acestia: "Dumnezeule iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri." (Luca 18, 11).

Aceasta forma de mandrie se defineste printr-o seama de atitudini. Omul cuprins de ea face parada de calitatile pe care le are, ba se sforteaza sa para mai mult decat este in realitate. Este arogant, infatuat, multumit de sine, plin de siguranta. Crede ca stie totul, ca are ntotdeauna dreptate, se contrazice cu altii, are dorinta de a-i invata pe altii si tendinta de a-i judeca. Mandrul este orb atunci cand este vorba de greselile sale, refuza din principiu orice critica, i-accepta sa fie povatuit si nu se supune nimanui.

Daca prima forma a mandriei il ridica pe om deasupra semenilor sai, a doua il ridica pe om in raport cu Dumnezeu si-l porneste impotriva Lui. In acest caz, mandria este o patima foarte grava, mai rea decat oricare alta, pentru ca ea l-a facut pe Lucifef sa cada si pe Adam sa iasa din rai. Patima acestei mandrii este un mare tiran: "Si ca sa putem cunoaste puterea acestui atat de apasator tiran, aflam ca ingerul acela, care pentru uimitoarea, lui stralucire si frumusete a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decat acesta: ranit de sageata trufiei a cazut din acel fericit si sublim lacas al ingerilor".

Mandria aceasta se manifesta ca o negare sau ca un refuz al lui Dumnezeu, care poate uneori, ca si in cazul lui Lucifer, sa ia forma unei razvratiri deschise. Ispita draceasca, mereu repetata, ii sopteste; omului in acelasi chip ca lui Adam: "veti fi ca Dumnezeu" (Facere, 3, 5).

Inchipuindu-si ca devine Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul cade si din starea in care se gaseste. Omul ajuns in aceasta stare de mandrie refuza sa-l considere pe Dumnezeu ca si creator al naturii, ca si principiu al existentei sale si ca izvor al tuturor bunurilor pe care le are, atribuindu-si toate acestea siesi.

"Cea dintai mandrie, spune Avva Dorotei, este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca nefiind nimic si pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine incetul pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste si impotriva lui Dumnezeu, si-si pune pe seama ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu".

Cele doua forme sub care se manifesta mandria, fiind foarte bine conturate fiecare, totusi nu sunt separate si independente. Sunt ca doua fete ale aceleiasi patimi, intotdeauna prezente in omul cazut, uneori parandu-se ca este mai evidenta o forma, alteori inlocuind-o cealalta.

Daca prima il pune pe om in conflict cu semenii, a doua in conflict cu Dumnezeu, in realitate cel cuprins de mandrie se impotriveste concomitent si lui Dumnezeu si semenului. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Ne punem poate intrebarea in ce consta tragedia acestei patimi? Ea consta intr-o pervertire a nazuintei fundamentale pe care o are firea omeneasca: aceea de a urca inspre Dumnezeu, de a ajunge asemenea cu El, de a se uni in final cu El in plenitudinea comuniunii de dragoste si cunoastere. Aceasta urcare inspre Dumnezeu, pentru a realiza asemanarea cu El prin cultivarea virtutilor rasadite in firea omeneasca si prin conlucrarea cu harul Sfantului Duh, omul trebuia sa o faca in Dumnezeu.

Sinergia dintre propriile sale fapte si harul dumnezeiesc, sau altfel spus conlucrarea cu Dumnezeu, ii dau omului posibilitatea urcusului duhovnicesc. Acest urcus trebuia sa-l strabata in comuniune cu semenii sai, ba mai mult, sa integreze cosmosul intreg in acest proces de induhovnicire. Ori, omul a pervertit aceasta nazuinta fireasca, dorind sa devina, dupa promisiunea diavolului, "un dumnezeu prin sine insusi, fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu".

Unde se află duhurile necurate?

Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata pământului si în iad. "Intinderea dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire duhurilor necurate, alungate din Cer"(Sf. Ignatie Brianceaninov).
In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul "dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată fată de neamul omenesc"(Iov 1,7).
Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni "duhurile răutătii, care sunt în văzduhuri" (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor "stăpânul văzduhului" (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si cum ar fi în altă dimensiune.
In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălas al satanei: "Si acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului"(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: "l-a aruncat în adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui" (Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: "Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului" (Apoc. 20,7).
Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul. Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei, de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos. Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age...). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19