Misticism si delir mistic

Delirul mistic este delirul ce are ca tema centrala ideile delirante mistice sau religioase. De la inceput, dorim sa separam semantic notiunea de delir – tulburare de constienta cu modificarea starii de luciditate (din latinescul delirium – aiurare) – de cea de idee deliranta (din latinescul de lira – alaturi de brazda), prin care se intelege o tulburare de gandire caracterizata printr-o idee sau un sistem de idei patologice ce au urmatoarele trasaturi:

• Un mod eronat de judecata care domina gandirea bolnavului si ii modifica in sens patologic comportamentul;
• Impenetrabila la contraargumente logice, imposibil de confruntat in ciuda contradictiilor evidente cu realitatea;
• Incompatibila cu o atitudine critica, bolnavul fiind incapabil sa-i recunoasca esenta patologica.

O definitie mai simpla a ideii delirante este aceea a unei idei in dezacord cu realitatea, dar in a carei realitate crede bolnavul, impenetrabila la argumentele logicii formale si care-i modifica conceptia despre lume, comportamentul si trairile.

Ideile delirante au si un aspect afectiv, delirurile fiind sustinute de un suport afectiv si volitiv cu o mare energie care le confera forta, intensitatea si durabilitatea, vorbindu-se despre o grupare ideo-afectiva, ideile fiind insotite de o mare incarcatura emotionala. In functie de continutul lor tematic, ideile delirante pot fi impartite in idei de persecutie, hipocondriace, de gelozie si erotomanice, de filiatie, de grandoare, de relatie, de influenta, metafizice, de inventie, de reforma, mistice etc. Ideile delirante nu apar izolate, ele avand tendinta de a se articula si sistematiza, restructurand gandirea intr-un mod particular, realizand diferite tipuri de deliruri, mai mult sau mai putin sistematizate, mai mult sau mai putin bizare. Delirul modifica afectivitatea si perceptia individului, angajand intregul psihism al acestuia.

In delirul mistic, bolnavul are convingerea ca este purtatorul unei misiuni de ordin moral, religios, spiritual. El este menit fie sa reinstaureze armonia si pacea in lume si sa raspandeasca pacea si credinta, fie sa-i curete de pacate pe semenii sai si sa indeparteze demonii. In tesatura delirului, de inspiratie biblica, apar adeseori tulburari de perceptie de tipul halucinatiilor vizuale sau auditive, in care bolnavul aude si vede ingeri, diavoli sau sfinti si profeti.

Ca si in alte deliruri, debutul delirului mistic este de cele mai multe ori insidios, progresiv, putand dura saptamani, luni sau chiar ani. In faza predeliranta, bolnavul are tendinta de a se izola, poate deveni suspicios, iritabil, preocupat excesiv de semnificatia unor evenimente, gesturi, simboluri, schimbandu-si treptat felul obisnuit de a trai pana atunci. Este receptiv la orice ar putea sa-i serveasca drept argument pentru sustinerea falselor sale credinte. Treptat, ajunge sa fie inabordabil in fata unor explicatii logice. In debutul brusc, bolnavul are revelatia, intuitia principalei sale idei delirante in jurul careia construieste apoi delirul.

Delirul mistic poate aparea in orice tip de psihoza. Il intalnim in schizofrenia paranoida, in care bolnavul are tendinta de a se identifica cu Iisus sau chiar cu Dumnezeu. De cele mai multe ori, bolnavul adopta modul de comportament, felul de a se imbraca si de a vorbi al reprezentarii pe care o are despre sfinti. Ideile mistice pot fi insotite de idei persecutorii, convingerea ca este victima unui complot, idei de influenta in care bolnavul crede ca asupra sa se exercita influenta exterioara a diavolului sau a lui Dumnezeu care vorbeste prin gura lui, a fortelor oculte ale unor secte. Pot aparea si idei delirante de transformare sau posesiune, in care bolnavul are convingerea ca in propriul corp a intrat un duh, un demon sau un inger. De asemenea, putem intalni delirul mistic in tulburarea afectiva bipolara cunoscuta si ca psihoza maniaco-depresiva, fie in faza depresiva – in episodul depresiv major, cu elemente psihotice, melancoliforme, fie in episodul maniacal, expansiv, unde este trait ca o stare de exaltare. In depresia majora cu elemente psihotice, ideile delirante se pot insoti de idei de ruina si de idei de inutilitate, nedemnitate si umilinta, bolnavul considerandu-se nevrednic de dragostea lui Dumnezeu sau a semenilor sai, refuzand sa primeasca orice fel de ajutor, atentie sau compasiune. Pe de alta parte, in episodul maniacal, alaturi de delirul mistic, apare de cele mai multe ori un delir de grandoare si omnipotenta. Bolnavul are convingerea ca este o persoana insemnata care porunceste celorlati, ii pastoreste. Delirul mistic se poate manifesta si in psihozele din epilepsie (in special din epilepsia temporala), in care pot aparea viziuni, senzatii sublime insotite de o lumina stralucitoare (denumita de William James fotism sau ceea ce neurologii de azi considera a fi aura vizuala).

Trebuie tinut cont ca de-a lungul istoriei conceptul de boala psihica nu l-a acoperit pe cel de nebunie, iar implicatiile pe care termenul l-a avut in viata de zi cu zi a individului sunt complexe si relativ greu de delimitat. Se poate afirma, mai ales din perspectiva antropologica, ca boala nu are validitate si valoare decat in interiorul unei culturi ce o recunoaste ca atare. Potrivit acestei abordari, asupra perceptiei bolii intervine timpul istoric. Acum 100 de ani indivizii cu o viata religioasa considerata iesita din comun erau diagnosticati ca isterici, in urma cu 50 de ani, ca schizofrenici, in ultimii ani, ca bipolari sau borderline.

Ceea ce denumim astazi, conform criteriilor din DSM IV, tulburare afectiva bipolara era descris fie ca manie, fie ca melancolie. Psihoza disociativa era descrisa in spectrul larg al isteriei, iar cei cu tulburari delirante paranoide erau numiti fanatici. Fanaticii au descoperit un Adevar si protejeaza acest Adevar printr-o logica distorsionata, impartind maniheist lumea in prieteni sau dusmani. Ei devin uneori lideri carismatici si atrag adepti, oferindu-le ca punct comun, cel mai adesea, o teorie a conspiratiei care se constituie in pericol comun. Fanaticii religiosi sunt rareori considerati sfinti, deoarece caracteristicile lor paranoide de suspiciune, neincredere si iritabilitate nu se potrivesc cu virtutile crestine ale caritatii si umilintei. Istericii, in schimb, nu atrag la fel de multi aderenti, desi sunt imitati de altii. Fiindca, in general, nu au calitati de lider, pentru ca nu dezvolta teorii conspirationiste, pentru ca sunt mai putin convingatori si nu prea sunt luati in serios, ei sunt mai putin periculosi din punct de vedere social. Daca marca fanaticului este paranoia, marca istericului este sugestibilitatea, in felul acesta putand usor intra si iesi din stari alterate de constiinta. Istericul medieval avea viziuni, stigmate, era taumaturg si vizionar. Daca exista motive pentru care misticii medievali si ascetii eroici pot fi considerati isterici, acestea trebuie cautate in zona sugestibilitatii, a exhibarii dramatice a afectelor si a tendintei catre stari alterate de constiinta, zone in care misticismul si isteria se pot suprapune.

Astazi, delirul mistic este din ce in ce mai rar intalnit. Delirurile sunt din ce in ce mai centrate in jurul unor idei delirante cu teme precum conspiratii politice, iradiere, furtul gandirii prin televizor sau antene de telefonie, influentarea comportamentului intr-un mod subliminal prin Internet, telefonie mobila sau reclame. Chiar si moda rapirilor de extraterestrii este din ce in ce mai depasita. Atunci cand el apare, trebuie distins de misticism.

Conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, misticismul este credinta in existenta unor forte supranaturale si posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forte (prin revelatie, intuitie, extaz). Este o definitie simplista care nu surprinde natura misticului si misticismului. Misticismul se refera de obicei la un mod de viata atasat stradaniei de a atinge o experienta directa si personala cu divinitatea. In mistica crestina medievala, misticul este o persoana care cauta prezenta imediata sau unirea cu Dumnezeu, iar o experienta mistica este experienta transcendenta a existentei in prezenta lui Dumnezeu intr-un mod care difera de experienta comuna a gandului indreptat catre Dumnezeu sau a rugii inchinate lui Dumnezeu. Psihiatria si psihologia traditionala au fost intotdeauna tentate sa considere ca misticismul si ascetismul eroic sunt manifestari ale vreunei boli psihice, fara sa conteze natura acestei boli in sine, entuziasmul religios excesiv fiind diagnosticat in functie de tendintele in voga ale momentului. Cu putine exceptii, majoritatea psihanalistilor tind sa fie, daca nu anti-mistici, cel putin non-mistici, legand misticismul de perceperea unor structuri sau procese psihice mai profunde de Eul constient. Freud nota: Misticismul este perceperea obscura a Sinelui de catre Eu. Se vorbeste in psihanaliza despre trairea mistica referindu-se la sentimentul oceanic pe care-l da timpuriu fuziunea fat-mama. Psihanaliza este aliata stiintei, prea sofisticata pentru a fi mistica. Impreuna cu psihiatria este capabila sa demonteze experienta mistica.

Din punctul de vedere al psihiatriei, o parte dintre mistici sau sfinti ar putea fi usor catalogati ca bolnavi psihici. De altfel, acesta nu este un punct de vedere modern. Nebunia si crestinismul merg mana in mana, cel putin din punctul de vedere al filozofilor greci si romani ai primelor secole crestine. Principalele scrieri ale crestinatatii au fost studiate cu mirare de mari filozofi din Imperiu Roman: a invia un corp parasit de suflet o data cu trecerea in nefiinta era o adevarata nebunie pentru filozofii greci si romani. Ca atare, invierea din morti din Noul Testament era inteleasa ca o inviere a corpului. Si acesta este doar unul din motivele pentru care filozofii gaseau crestinismul drept nebunesc; si alte credinte crestine, mai ales cele referitoare la extaz, erau asemanate cu termenul de mania din opera platonica.

Crestinii erau considerati nebuni, prosti si idioti, iar la aceste acuzatii ei raspundeau ca este normal sa fii condamnat de standardele ostile ale unei vieti tranzitorii. Pavel nu doar arata faptul ca adevarurile crestine pot parea multora drept o dovada de nebunie, el merge mai departe: crestinismul este nebunesc in adevaratul sens al cuvantului. Este nebunia lui Dumnezeu (to morwn tou qeou). Parintii Bisericii au interpretat aceste spuse in intelesul lor direct: Dumnezeu dorind sa salveze lumea cu intelepciunea sa, a decis sa o salveze printr-un act de nebunie divina. Actul nebunesc a lui Dumnezeu a fost crucificarea singurului sau fiu.

Crestinii actioneaza straniu, dar in acord cu aceasta nebunie divina: se implica excesiv in acte de caritate, traiesc stari de transa si de extaz, au experiente vizionare si mistice. Crestinismul se raspandeste in intregul Imperiu Roman si o data cu el si practicile religioase extatice (incluzand si extazul caritabil). Principala sursa din scrierile platonice referitoare la nebunia divina este in invataturile lui Socrate din Phaidros. Socrate nu considera ca mania este un lucru rau; sanatatea este intr-adevar de dorit, dar numai pana la un punct, cea mai de pret binecuvantare fiind mania divina, dar a zeilor. Aceasta manie acopera patru aspecte: profetia, revelatiile si initierile mistice, inspiratia poetica si nebunia iubirii reciproce.

Asadar, unde se termina misticismul si de unde incepe delirul mistic? Persoanele profund religioase traiesc si actioneaza pornind de la premisa ca exista o paralela stransa intre transcendent si realitatea materiala si ca acest transcendent poate interactiona – si o face – cu lumea materiala pe care se bazeaza notiunile generale de cauzalitate. Daca aplicam criteriile ce guverneaza realitatea fizica transcendentalului, orice persoana care crede pare sa se inscrie in sfera psihopatologiei. Judecarea starii de sanatate psihica se bazeaza de multe ori pe modul in care experientele mistice par sa modifice persoana care le experimenteaza in bine. Atunci cand functionalitatea socio-profesionala si familiala este afectata, psihiatrul este antrenat sa priveasca aceste fenomene ca patologice. Jackson si Fulford au incercat sa examineze prezenta fenomenelor psihotice in contextul experientelor religioase si au ajuns la concluzia ca halucinatiile si credintele religioase neobisnuite pot aparea in forma unor experiente spirituale benigne ce nu pot fi intelese sau diagnosticate in mod traditional.

Omul secolului XXI are de intampinat un obstacol major in calea intelegerii misticismului: faptul ca nu exista un model de acceptare a unui tip de ascetism sanatos si constructiv si a exprimarii intens afective a uniunii cu Dumnezeu, adica tocmai a componentelor proeminente ale spiritualitatii medievale. Modelul, atat cel secular, cat si cel religios, pe care il avem azi pentru ascetismul eroic este in primul rand unul medical, care priveste actiunile autoagresive drept semn al bolii psihice. Durerea este ceva care trebuie evitat, nu cautat, care nu are nici un fel de efect mantuitor. Pe de alta parte, viziunea occidentala asupra misticismului si a spiritualitatii in general a fost puternic influentata de modele orientale care accentueaza tehnici meditative si contemplative linistite, ce au facut din misticism ceva respectabil si chiar la moda. Totusi, orice model mistic cu ton puternic emotional continua sa fie categorisit ca exagerat, psihopatologic.

Cat de departe se poate intinde conceptul de normalitate pentru a putea include comportamentele de ascetism eroic? Contextul in care apare cautarea unui ideal religios trebuie sa ne faca foarte atenti in aplicarea categoriilor psihopatologiei.