Despre dezordine.....

Despre dezordine

Dacă Michel de Montaigne, în eseuri (precum acela despre experienţă), produce dezordine la nivelul principiilor, fiindcă pune în discuţie clasificările şi separaţiile dintre discipline (ceea ce nu face, să zicem, Jean Bodin, în Universae naturae theatrum), Gottfried Wilhelm Leibniz formulează cu limpezime problema: a găsi pentru un individ locul potrivit într-o clasă, într-o colecţie, e întotdeauna o operaţie dificilă (dar nu imposibilă!). O spune, de exemplu, Théophile, reprezentantul lui Leibniz, în Nouveaux essais sur l’entendement humain, II: 21.

Mai întîi, Théophile propune o analogie geografică. Suma cunoaşterii poate fi comparată cu un ocean neîntrerupt şi continuu. Între părţile acestui ocean (dar şi în cunoaştere), graniţele sînt pur arbitrare. Astfel, e o simplă convenţie, o ipoteză să delimităm o regiune caledoniană a oceanului de o regiune atlantică. Tot o ipoteză este să despărţim o regiune etiopiană de regiunea din vecinătatea Indiei. La propriu, nimic nu delimitează imensitatea apelor. În cuprinsul oceanului, nu există, aşadar, graniţe, limite, vecinătăţi, însoţiri neîndoielnice. Pînă la urmă, harta lui e o construcţie a minţii. Tot o construcţie a minţii e şi harta cunoaşterii. Delimitările, ierarhiile, clasificările rămîn nişte convenţii.

În al doilea rînd, precizează Théophile, suma cunoştinţelor ar putea fi comparată cu mulţimea cărţilor dintr-o bibliotecă. În principiu, biblioteca e o clasificare fără rest a totalităţii cărţilor. Deşi cartea (sau conţinutul ei) nu este niciodată un obiect univoc, catalogul bibliotecii e mereu şi mereu o costrucţie univocă. E infailibil asemenea bibliotecarilor lui Musil. Include toate titlurile şi numai o singură dată. În pofida acestei precizii bibliografice, de multe ori, specialistul observă imposibilitatea de a găsi unui autor anume locul propriu. Titlul lui ar putea sta, cu egală îndreptăţire, şi sub rubrica epistemologiei, şi sub rubrica metafizicii. E cazul Criticii raţiunii pure. Depinde cum o interpretăm.

Théophile nu se înşală: “Cei care ordonează o bibliotecă nu ştiu, de multe ori, unde să aşeze anumite cărţi, stînd nehotărîţi între două sau trei locuri deopotrivă de potrivite”. Orice ezitare a bibliotecarului strică ordinea cunoaşterii şi produce nelinişte. În sfîrşit, Théophile discută ideea de enciclopedie, de carte totală, ca rezumat al tuturor adevărurilor, al tuturor cunoştinţelor acumulate la un moment dat. Dar enciclopedia nu poate fi un fapt de agregare, de juxtapunere indiferentă a cunoştinţelor, cum cred nominaliştii. Ea trebuie să aibă “multe trimiteri de la un loc la altul, dat fiind că majoritatea lucrurilor pot fi văzute din perspective diferite, iar un adevăr poate avea poziţionări multiple, potrivit diverselor sale raporturi [cu celelalte adevăruri şi cunoştinţe]…”.