Astazi vreau sa va spun o poveste
: una din marile povesti de dragoste ale boemei interbelice romanesti,
povestea de amor nebun dintre Zaraza si Cristian Vasile, celebrul
cantaret al localurilor bucurestene, undeva dupa anii ’40.
Zaraza era o tiganca deosebit de
frumoasa, cu un sarm si un exotism iesit din comun, cu buze senzuale si
parul negru dat din belsug cu ulei de nuca. Zaraza, sau Zarada inseamna
in dialectul tiganesc ,, Minunata ‘’ Era una din prostituatele de lux
care frecventa protipendada vremii. Era nelipsita prin localurile de
noapte bucurestene unde se distingea prin erotismul sau aparte. Purta
haine aduse din Kashmir, rochii in culori tipatoare si pantofi cu
strassuri. Mersul usor lasciv a facut ca mai marii barbati ai boemei
capitalei sa astepte la usa. Zaraza insa nu se indragostea niciodata.
Cei care ii patrundeau in pat nu ii intrau si in suflet.
Cristian
Vasile era un mare cantaret al vremii interbelice si autorul unor
adevarate hituri: ,,Ramona”, ,,Aprinde o tigara’’, si, bineinteles,
,,Zaraza”, cantecele cele mai fredonate din capitala. Cristian Vasile
avea un succes imens, fiind alaturi de Zavaidoc, alt mare cant-autor al
vremii, rasfatatii localurilor din Bucurescii interbelici. Cristian
canta in localul ,,Vulpea Rosie”, iar Zavaidoc in localul ,,Ingerasul’’
patronat de metresa Viorica Athanasiu. Cei doi cantareti se urau de
moarte, fiecare din ei aflandu-se sub protectia bandelor de interlopi
care coordonau viata nocturna a capitalei. Cristian Vasile era
protejatul fratilor Grigore, iar Zavaidoc al gastii lui Burila de la
Bariera Vergului. Burila, cel care avea s-o decapiteze pe frumoasa
Zaraza…
Mircea Cartarescu
deschide prima fila din povestea acestei romante celebre (in "De ce
iubim femeile") la localul "Vulpea rosie" de pe strada Selari unde
Zaraza, una din curtezanele Micului Paris, din femeile intretinute "cele
care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul in care
primeau musterii" intra cu gratie la bratul unui barbat. Zaraza (desi in
romanta Cristian Vasile o canta pe Zarada -"minunata" sau splendida -
in limba spaniola) "avea fata aspra, buzele ca de barbat senzual si
parul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu
pumni intregi de ulei de nuca. Purta o rochie verde praz, cercei baroc
de strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame".Localul "Vulpea Rosie", pe care
voia buna il stia pe de rost, era locul nascut pentru doruri, vise si
amor. Faima i-a fost adusa de tango-urile lui Cristian Vasile in ritmul
carora se sopteau cele mai pasionate vorbe de amor. "Gardel al nostru",
cum il numea Mircea Cartarescu, intra si iesea de pe scena in rafale de
aplauze: "In fine, aparu, abia vazut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti il insotira(....)"
Parfumul acelei nopti a nascut
drama pasiunii si iubirii care a durat doi ani. Nu se priveau decat unul
pe altul, nu existau decat unul pentru celalalt: "In noaptea aceea
Zaraza deveni femeia lui, cum avea sa ramana inca aproape doi ani de
zile, fara vreo tradare si fara macar un gand la altul. La randul lui,
cantaretul nu mai iesea nicaieri fara , cum o numea mereu".
Faimosul tango, cel mai mare succes al artistului, care l-a intrecut
astfel cu mult pe Zavaidoc, se nascu dupa jumatate de an.
Zaraza devenise Lili Marlene a Bucurestiului, era pe toate buzele. "Se
canta in berarii si-n adaposturile antiaeriene si o cantau soldatii in
transee. Iar fermecatoarea tiganca devenise la fel de cunoscuta ca si
celebrissimul ei amant".
Zavaidoc, orbit de invidie,
apela la talharul Borila de la Bariera Vergului. Acesta il asculta si-i
explica sfatos ca nu-l poate omori pe Cristian Vasile. "Nu de alta, da-mi place si mie cum ii zice si-ar fi pacat de Dumnezeu."
Si banditul, facandu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se innegrise de
invidie, incepu si el sa fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe cand
murmura, cu ochii pe jumatate inchisi de placere, cantecul fatal.
"A doua zi dupa Sf. Dumitru,
Zaraza iesi, dupa obicei, pe-nserate, sa-i ia tutun iubitului ei de la
chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, in dreptul cladirii Casei de
economii, se lasase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al caruia
femeia nu-si dadu seama ca din invalidul care vindea acolo nu mai
ramasese decat carja, tinuta acum sub brat de un om al lui Borila
deghizat. Cum aparu Zaraza, cu un sal de Indii la gat, matahala lepada
carja si, sub cerurile ca de pacura in flacari, o apuca de par pe
femeie. O privi in ochi ranjind, o musca salbatic de buzele invinetite
si, parca din aceeasi miscare, ii reteza beregata cu sisul, de la o
ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dambovitei, unde i se stersera
urmele.
O gasira in zori, cu rochia
muiata in sange, si cantaretul, care deja rascolise orasul toata
noaptea, dupa ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai tarziu
politistul de garda din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect,
avea o lucire de nebunie in ochi. Cand ii dadura drumul, se duse tinta
in prima carciuma si bau pana nu mai stiu de el. Timp de cativa ani mai
apoi li se arata musteriilor locul de unde cantaretul muscase din masa.
Cenusa fetei umplu o urna ce
avea ca toarte doi ingeri de fier forjat. Nu trecura nici doua zile si
urna a fost furata din firida ei din interiorul crematoriului. Am
cercetat colectia de ziare din acea perioada ca sa ma conving de
realitatea acestei povesti. Am gasit titluri cu litere de-o schioapa in
gazetele vremii anuntand furtul urnei. Ceea ce nu s-a stiut insa
niciodata, ceea ce am aflat doar eu, printr-o intamplare, este cine a
fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sa fac din asta cine
stie ce enigma. Fireste, dupa cum banuiati, hotul n-a fost altul decat
Cristian Vasile, cantaretul, care isi invinsese, innebunit de dragoste
si disperare, vechea lui teama de strigoi.
Intrase-n miez de
noapte pe o ferestruica a crematoriului, pasise pe dalele umede,
se-mpiedicase de caruciorul cu care se impingeau mortii in cuptor si,
sub sinistra bolta de malachita sculptata, pipaise zeci de urne frumos
aliniate ca sa dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O stransese la
piept si-si apasase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasa, cantaretul
aseza urna pe-un gheridon din coltul odaii si, chiar din dimineata
urmatoare, incepu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fara-ndoiala
sminteala.
Mi-e greu pana si sa
pun pe hartie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac
totusi cat se poate de simplu: in fiecare seara, timp de patru luni de
zile, Cristian Vasile a mancat cate-o lingurita din cenusa Zarazei. Cand
ultimele urme de cenusa de pe peretii urnei au fost inghitite,
cantaretul si-a turnat terebentina pe gat, dar n-a reusit sa moara. N-a
facut decat sa-si arda coardele vocale, terminand cu cantatul pentru
totdeauna. A disparut cu totul si din Bucurestiul real, si din celalalt
Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor.
Pagina se intoarce in
1959, la Piatra-Neamt. Acolo a fost gasit pe post de masinist (tragea in
fiecare seara cortina), un batran cu aspect de boschetar, caruia
teatrul ii dadea, de mila, o paine. Cineva i-a spus ca era Cristian
Vasile si ca fusese faimos la vremea lui.
Culorile curg, mangaierile
se frang, cantecele amutesc, cortina se lasa: "Unchiul meu i-a dat
batranului o cinzeaca si acesta, gajaind in soapta, i-a povestit cele de
mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pan-acum povestea pe
hartie. O fac eu,in cele din urma, deplin constient de faptul ca nu
aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile,
ci refrenul etern al iubirii". Poate din el, se va naste intr-o buna zi,
un film de succes.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu