Doua treimi dintre adulti au trait cel putin o data
in viata o experienta stranie, un fel de dedublare, o emotie trecuta,
intensa, care ne invadeaza prezentul. Ce este? De unde vine? Cum
trebuie interpretata?
In vara anului 1856, in timp ce vizita ruinele conacului Staton
Harcourt, scriitorul Nathaniel Hawthorne a ramas imobilizat in mijlocul
bucatariei uriase, ce ocupa toata partea de jos a cladirii, coplesit
de un sentiment ciudat. „Am ramas perplex, cu ideea clara ca, intr-un fel ciudat si inexplicabil, mai vazusem spectacolul acesta inainte.
Inaltimea, intunericul, golul acela deprimant ce se deschidea in
fata ochilor mei imi erau la fel de familiare precum ordinea impecabila
din bucataria bunicii mele”, scrie el. In realitate, insa, Hawthorne nu
mai vazuse niciodata acea incapere. Nici macar una asemanatoare. Si
totusi, pentru o fractiune de secunda, a fost prins in „starea
aceea ciudata de spirit in care ne amintim chinuitor si fragmentat, ca
un ecou obsedant, anumite scene sau incidente, cu senzatia clara ca
le-am mai trait cindva”, povesteste el.
In 1863, cind Hawthorne publica aceste rinduri in jurnalul sau de calatorie Our Old Home, nu exista nici o terminologie, nici macar una poetica, pentru aceasta experienta. Abia spre sfirsitul secolului 19, dupa ce s-a renuntat la neinspiratele „falsa recunoastere”, „paramnezie” si „promnezie”, psihologii s-au oprit la frantuzescul „deja-vu”. Melancolia si euforia asociate senzatiei de „deja-vu” au atras inevitabil interesul scriitorilor (Sir Walter Scott, Dickens si Tolstoi au descris in detaliu aceasta experienta) si al misticilor, bintuiti de credinte oculte.
Totusi, majoritatea psihologilor au ignorat subiectul pina in jurul anului 1890, cind a inceput sa se simta o adiere de interes. Fenomenul era considerat atunci prea rar si prea efemer pentru a fi abordat de stiinta. Si chiar daca ar fi fost la fel de banal ca sforaitul, fenomenul „deja-vu” era mult prea complicat de studiat, deoarece nu produce tipare comportamentale sau alte manifestari externe masurabile. Cel care s-ar fi incumetat sa-l cerceteze ar fi depins in totalitate de marturisirile subiectilor (si nu sint multi cu talentul lui Hawthorne), despre ceva ce se petrece exclusiv in mintea lor. Iata de ce o lunga perioada de timp, fenomenul a fost incuiat in sertar, cu eticheta „interesant, dar imposibil de rezolvat”.
Totusi, in scurtul lor flirt cu senzatia de „deja-vu”, la sfirsitul secolului 19, psihologii au dezvoltat citeva ipoteze remarcabil de sofisticate, care mai rezista si astazi. Un articol publicat in 1878, intr-o revista de psihologie, sustine ca „acest fenomen apare atunci cind procesul senzatiei si cel al perceptiei, care de obicei se produc simultan, nu mai sint sincronizate. Oboseala ar putea fi una dintre cauze”. Unsprezece ani mai tirziu, William H. Burnham, psiholog la Clark University, Worcester, ofera o ipoteza la polul opus: senzatia de „deja-vu” apare atunci cind sistemul nervos este foarte odihnit. „Cind vedem un obiect si-l judecam ca fiind straniu, aspectul lui neobisnuit se datoreaza in parte dificultatii noastre de a-i percepe caracteristicile. Dar cind centrii nervosi sint bine odihniti, perceptia detaliului se face atit de usor, incit chiar si cel mai straniu obiect ne pare familiar.”
E oare posibil ca mintea noastra sa fie atit de usor bulversata de semnale care se succed cu viteza? O mare parte a cercetarilor moderne demonstreaza ca, intr-adevar, creierul nostru foloseste viteza ca o modalitate de recunoastere a unei imagini, pe care o percepe familiara sau nu. Daca procesam acea imagine fluent si rapid, creierul nostru o interpreteaza ca pe o repetare a ceva ce am vazut inainte. Prin urmare, ambele teorii (o senzatie creata de un sistem nervos obosit sau prea odihnit) ramin inca valabile. In 1896, Arthur Allin, profesor de psihologie la University of Colorado, a scris un eseu amplu, care cuprinde multe din posibilele explicatii ale fenomenului „deja-vu”. Pe linga cele doua teorii prezentate mai sus, el crede ca anumite situatii pot parea familiare deoarece cuprind elemente ale vreunui vis uitat, ca reactiile emotionale generate de o imagine complet noua pot provoca un fals sentiment de familiaritate sau ca aceeasi senzatie se poate instala atunci cind atentia noastra este intrerupta pentru o fractiune de secunda, exact in momentul in care creierul nostru percepe noua imagine.
In secolul 20, noua generatie de psihologi crescuti in umbra lui Freud a lansat ideea ca senzatia de „deja-vu” este dovada de netagaduit a faptului ca eul nostru se lupta pentru a se apara de supra-eu. Iar in 1975, eminentul psiholog Bernard L. Paccella a propus o teorie halucinanta, conform careia fenomenul apare atunci cind eul nostru intra in „panica regresiva” si scaneaza rapid momente din viata, intr-o cronologie inversa, pina la cea dintii reprezentare a mamei”. Din fericire, cercetarile recente asupra memoriei au venit cu noi explicatii posibile asupra fenomenului, oferind in acelasi timp modalitati de a crea si masura cea mai stranie senzatie: „deja-vu”. „Pina acum acest fenomen a fost fie ignorat, fie considerat prea straniu pentru a fi atins”, spune Alan Brown, psiholog la South Methodist University, Dallas, autorului unei carti considerate revolutionare, The Deja-Vu Experience: Essays in Cognitive Psychology. „Dar senzatia e foarte reala si frecventa; daca reusim sa o recream in laborator, poate vom incepe sa o intelegem.”
Intr-adevar, un studiu facut in 1990 de cercetatorii unui institut american de sociologie arata ca doua treimi din populatia adulta a trait cel putin o data senzatia de „deja-vu”; aceasta este mai des intilnita in cazul oamenilor cu o educatie superioara si imaginatie bogata, frecvent stimulata, al celor care calatoresc mult, al persoanelor obosite si foarte stresate, dar frecventa cu care se manifesta fenomenul scade odata cu inaintarea in virsta. O analiza a rapoartelor medicale arata ca senzatia de „deja-vu” preceda ocazional crizele suferite de bolnavii de epilepsie. „Supraactivarea circuitelor in lobul temporal (care poate provoca crizele), stimuleaza uneori regiuni ale creierului implicate in detectarea elementelor familiare”, explica medicii.
In 1863, cind Hawthorne publica aceste rinduri in jurnalul sau de calatorie Our Old Home, nu exista nici o terminologie, nici macar una poetica, pentru aceasta experienta. Abia spre sfirsitul secolului 19, dupa ce s-a renuntat la neinspiratele „falsa recunoastere”, „paramnezie” si „promnezie”, psihologii s-au oprit la frantuzescul „deja-vu”. Melancolia si euforia asociate senzatiei de „deja-vu” au atras inevitabil interesul scriitorilor (Sir Walter Scott, Dickens si Tolstoi au descris in detaliu aceasta experienta) si al misticilor, bintuiti de credinte oculte.
Totusi, majoritatea psihologilor au ignorat subiectul pina in jurul anului 1890, cind a inceput sa se simta o adiere de interes. Fenomenul era considerat atunci prea rar si prea efemer pentru a fi abordat de stiinta. Si chiar daca ar fi fost la fel de banal ca sforaitul, fenomenul „deja-vu” era mult prea complicat de studiat, deoarece nu produce tipare comportamentale sau alte manifestari externe masurabile. Cel care s-ar fi incumetat sa-l cerceteze ar fi depins in totalitate de marturisirile subiectilor (si nu sint multi cu talentul lui Hawthorne), despre ceva ce se petrece exclusiv in mintea lor. Iata de ce o lunga perioada de timp, fenomenul a fost incuiat in sertar, cu eticheta „interesant, dar imposibil de rezolvat”.
Totusi, in scurtul lor flirt cu senzatia de „deja-vu”, la sfirsitul secolului 19, psihologii au dezvoltat citeva ipoteze remarcabil de sofisticate, care mai rezista si astazi. Un articol publicat in 1878, intr-o revista de psihologie, sustine ca „acest fenomen apare atunci cind procesul senzatiei si cel al perceptiei, care de obicei se produc simultan, nu mai sint sincronizate. Oboseala ar putea fi una dintre cauze”. Unsprezece ani mai tirziu, William H. Burnham, psiholog la Clark University, Worcester, ofera o ipoteza la polul opus: senzatia de „deja-vu” apare atunci cind sistemul nervos este foarte odihnit. „Cind vedem un obiect si-l judecam ca fiind straniu, aspectul lui neobisnuit se datoreaza in parte dificultatii noastre de a-i percepe caracteristicile. Dar cind centrii nervosi sint bine odihniti, perceptia detaliului se face atit de usor, incit chiar si cel mai straniu obiect ne pare familiar.”
E oare posibil ca mintea noastra sa fie atit de usor bulversata de semnale care se succed cu viteza? O mare parte a cercetarilor moderne demonstreaza ca, intr-adevar, creierul nostru foloseste viteza ca o modalitate de recunoastere a unei imagini, pe care o percepe familiara sau nu. Daca procesam acea imagine fluent si rapid, creierul nostru o interpreteaza ca pe o repetare a ceva ce am vazut inainte. Prin urmare, ambele teorii (o senzatie creata de un sistem nervos obosit sau prea odihnit) ramin inca valabile. In 1896, Arthur Allin, profesor de psihologie la University of Colorado, a scris un eseu amplu, care cuprinde multe din posibilele explicatii ale fenomenului „deja-vu”. Pe linga cele doua teorii prezentate mai sus, el crede ca anumite situatii pot parea familiare deoarece cuprind elemente ale vreunui vis uitat, ca reactiile emotionale generate de o imagine complet noua pot provoca un fals sentiment de familiaritate sau ca aceeasi senzatie se poate instala atunci cind atentia noastra este intrerupta pentru o fractiune de secunda, exact in momentul in care creierul nostru percepe noua imagine.
In secolul 20, noua generatie de psihologi crescuti in umbra lui Freud a lansat ideea ca senzatia de „deja-vu” este dovada de netagaduit a faptului ca eul nostru se lupta pentru a se apara de supra-eu. Iar in 1975, eminentul psiholog Bernard L. Paccella a propus o teorie halucinanta, conform careia fenomenul apare atunci cind eul nostru intra in „panica regresiva” si scaneaza rapid momente din viata, intr-o cronologie inversa, pina la cea dintii reprezentare a mamei”. Din fericire, cercetarile recente asupra memoriei au venit cu noi explicatii posibile asupra fenomenului, oferind in acelasi timp modalitati de a crea si masura cea mai stranie senzatie: „deja-vu”. „Pina acum acest fenomen a fost fie ignorat, fie considerat prea straniu pentru a fi atins”, spune Alan Brown, psiholog la South Methodist University, Dallas, autorului unei carti considerate revolutionare, The Deja-Vu Experience: Essays in Cognitive Psychology. „Dar senzatia e foarte reala si frecventa; daca reusim sa o recream in laborator, poate vom incepe sa o intelegem.”
Intr-adevar, un studiu facut in 1990 de cercetatorii unui institut american de sociologie arata ca doua treimi din populatia adulta a trait cel putin o data senzatia de „deja-vu”; aceasta este mai des intilnita in cazul oamenilor cu o educatie superioara si imaginatie bogata, frecvent stimulata, al celor care calatoresc mult, al persoanelor obosite si foarte stresate, dar frecventa cu care se manifesta fenomenul scade odata cu inaintarea in virsta. O analiza a rapoartelor medicale arata ca senzatia de „deja-vu” preceda ocazional crizele suferite de bolnavii de epilepsie. „Supraactivarea circuitelor in lobul temporal (care poate provoca crizele), stimuleaza uneori regiuni ale creierului implicate in detectarea elementelor familiare”, explica medicii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu