Patimile ......

...... boli ale sufletului

Patimile fiind boli ale sufletului este nevoie sa analizam modul cum se produc ele, simptomele ce le insotesc, si sa le facem o descriere. Facultatile sufletului intorcandu-se de la Dumnezeu inspre lumea sensibila, pentru a-si gasi placerea in aceasta fac sa se nasca in om patimile. Ele nu fac parte din firea omului. 

Iubirea de sine

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.

Lacomia pantecelui

Lacomia pantecelui poate fi definita ca o cautare a placerii de a manca sau, altfel spus, ca o dorinta de a manca in vederea placerii, ca o neinfranare a gurii si a pantecelui. Aceasta patima capata doua forme principale: poate fi preocupata de calitatea alimentelor, si atunci cauta mancaruri gustoase, fine, delicate, gatite cu grija; sau cauta in primul rand cantitatea, si atunci are dorinta de a manca mult. 

Desfranarea

Desfranarea consta intr-o intrebuintare nelegiuita si patologica a sexului. Multi dintre Parinti considera ca inainte de cadere omul traia in feciorie, iar relatia sexuala este una din urmarile caderii: "Spunem ca fecioria este de la inceput si ca dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor. Omul a fost plasmuit din pamant virgin. Din Adam numai a fost facuta Eva. In paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptura spune ca atat Adam cat si Eva erau goi si nu se rusinau. Cand insa au calcat porunca, au cunoscut ca erau goi si rusinandu-se, si-au cusut lor invelitori. Si dupa calcarea poruncii, cand au auzit: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce", cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui si a zamislit si a nascuf. Aceeasi parere o impartasesc si sfintii Ioan Gura de Aur si Maxim Marturisitorul.

 Abuz este atunci cand omul uzeaza de sexul sau avand in vedere numai placerea, atunci cand isi face din placere un scop in acest domeniu. O asemenea intelegere a legaturii sexuale este patima, din mai multe puncte de vedere. Intai de toate pentru ca este negata una dintre finalitatile principale ale relatiei sexuale: procreerea. 

 In cadrul casatoriei desfraul nu consta in folosirea sexului, ci intr-o practicare a lui abuziva sau perversa. Notiunea de abuz intalnita adesea in invatatura Parintilor, n-are un inteles cantitativ ci calitativ: intr-o practicare nefireasca si fara finalitate. Bineinteles ca desfranare este relatia cu o persoana straina, a unuia dintre soti, sau a tinerilor inaintea casatoriei.

Iubirea de arginti si lacomia de avere

Iubirea de arginti si lacomia de avere definesc in general atasamentul fata de bani si dorinta nesabuita de a aduna bunuri materiale. Chiar daca cele doua reprezinta nuante diferite, totusi pot fi studiate impreuna pentru ca amandoua presupun un atasament patimas fata de bunurile materiale, pe de o parte, iar pe de alta parte pentru ca de obicei le gasim impreunate, una implicand-o pe cealalta.

Mania

Mania este patima care izvoraste din facultatea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. "Mocnind aceasta tainuit in inima voastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. Puterea irascibila o are omul de la creatie si face parte din fiinta lui. Ea avea drept scop sa-i termita omului sa lupte impotriva ispitelor si a ispititorului, pentru a evita pacatul. Dar, dupa caderea in pacat, omul a deturnat aceasta finalitate si in loc sa-si utilizeze puterea irascibila in lupta cu raul, deturnat-o in lupta cu aproapele, a ajuns sa foloseasca aceasta putere impotriva firii, ajungand la manie, sub diversele ei forme, mania este o patima si pentru ca maniosul vede in semenul sau un obiect. 

Intristarea

Intristarea este o patima care intuneca sufletul si nu-i permite sa aiba nici o vedere duhovniceasca, oprindu-l de la orice lucrare buna. Omul cuprins de intristare peste masura nu se mai poate ruga, nu poate face lectura duhovniceasca, n-are rabdare cu semenii, este irascibil, n-are ravna sa mai faca nimic.

"Precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea intuneca sufletul omului." Duhul intristarii impinge sufletul la deznadejde.

In conditia sa paradisiaca omul nu cunostea tristetea. Aceasta a aparut in urma greselii lui Adam si este legata de conditia umana datorita caderii. Ea, deci, nu facea parte din firea fundamentala a omului. In acelasi timp trebuie sa spunem ca tristetea nu este in mod mecanic o patima rea. Parintii ne spun ca sunt si patimi "firesti si neprihanite" pe care le mai numim afecte, care au fost integrate naturii umane dupa cadere, dar care nu sunt rele. 

Acedia

Acedia este vecina cu intristarea, in asa masura incat unii Parinti, ca Sfantul Grigorie cel Mare le unesc. In rasarit insa au fost tratate separat. Termenul grecesc este tradus prin acedia, desi e greu de a-i face o traducere simpla si completa: cuvantul "plictiseala", prin care adesea este redat, nu exprima decat o parte din realitatea complexa pe care o exprima.

Acedia este o stare de lene si de intunecare sufleteasca, dar si o stare de dezgust, de aversiune, de oboseala, de abatere, de descurajare, de melancolie, de depresiune, de nepasare, de toropeala, de somnolenta, de apasare sufleteasca si trupeasca. Acedia il poate face pe om sa doarma chiar daca nu-i, in mod real, obosit. Acedia cuprinde in sine o stare generala de nemultumire.

In aceasta stare omul nu mai are chef sa faca nimic. Aceasta stare "vecina cu tristetea, spune Sfantul Ioan Casian, si incercata mai ales de cei insingurati, este un vrajmas mai inversunat, obisnuit celor ce traiesc in pustiu".

Frica

Frica este socotita de catre Parinti si ea patima, ca de altfel si alte stari apropiate ei, cum ar fi teama, spaima, groaza, dar si ingrijorarea, nelinistea, disperarea. in general frica ia nastere atunci cand esti amenintat de o suferinta, sau esti pus in situatia de a pierde un lucru sau o stare la care tii si de care esti atasat.

Frica poate fi in acelasi timp si o virtute. Astfel este o virtute frica sadita in firea omului de a nu-si pierde sufletul si trupul, de a nu-si pierde viata, de a se impotrivi fortelor care incearca sa o ruineze si sa o duca in nefiinta.

"Este o teama fireasca atunci cand sufletul nu vrea sa se desparta de trup, din pricina dragostei naturale si familiaritatii puse in el de la inceput de creator, in virtutea careia, in chip firesc, se teme, agonizeaza si evita moartea."

Un al doilea mod sublim al fricii este "frica de Dumnezeu", care pe treapta sa inferioara te face sa te inflori gandindu-te ca pentru pacate te poate pedepsi Dumnezeu iar pe treapta superioara ai teama de a nu-L pierde pe Dumnezeu, de a nu fi despartit de Dumnezeu. Adam, inainte de cadere, avea aceasta frica virtuoasa, sub amandoua aspectele, fiind unul dintre mijloacele pe care omul le primise ca ajutor pentru a nu incalca poruncile lui Dumnezeu. In acest sens va scrie si Solomon ca "frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii" (Pilde 1, 7).

Frica, ca si patima, este o consecinta a pacatului. Ea se manifesta intotdeauna ca o repulsie in fata a ceea ce ti-ar putea curma existenta, dar nu existenta in Dumnezeu, ci existenta in starea cazuta, care este coplesita de iubirea de sine. Aceasta patima scoate in evidenta un atasament grozav fata de lumea trecatoare si de poftele ei. Ca si celelalte, patimi, frica este o boala pentru ca insumeaza o multime de tulburari si naste o sumedenie de pacate. Ea este favorizata de catre alte patimi, in primul rand fiind legata de mandrie.

"Cel ce nu-si cunoaste slabiciunea sa, spune Sf. Isaac Sirul, e lipsit de smerenie. Iar cel lipsit de smerenie e lipsit si de desavarsire. Si cel lipsit de aceasta e pururea infricat". Iar Sfantul Ioan Scararul adauga: "Sufletul mandru este robit fricii lase, pentru ca se bizuiepe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre."

In general spus, frica se naste, dintr-o stare de pacatosenie: "necaz si stramtorare peste sufletul oricarui om care savarseste raul" (Romani 8, 9). Ea este legata si de lucrarea dracilor: ei o starnesc, profita de existenta ei ca de o stare. favorabila actiunii lor; ei au in frica pacatoasa un aliat.

Invidia

Invidia este una dintre patimile "nenorocite", dupa spusa Sfantului Vasile cel Mare, care raneste putin pe ceilalti, si foarte mult pe cel ce o are. Ea se manifesta printr-o parere de rau fata de binele si fericirea aproapelui si printr-o bucurie fata de necazurile lui. Ea devine foarte grava, pacat impotriva Duhului Sfant, atunci cand il pizmuim pe aproapele pentru viata lui duhovniceasca, pentru inaintarea lui in virtute.

Cauza principala a invidiei este mandria. Iar din ea se nasc multe alte patimi: ura fata de aproapele, vorbirea de rau, defaimarea, ocara, inselaciunea, uciderea, etc. Din aceasta legatura blestemata se poate iesi numai recastigandu-ne comuniunea intru dragoste cu semenii nostri.

Mandria este patima cea mai urata de Dumnezeu si cu ea incheiem aceasta analiza a gandurilor rautatii, a caror numar variaza de la un Parinte la altul, in functie de criteriile dupa care le imparte.

Adevarul insa, care iese clar in evidenta la toti, este acela ca pacatul este o boala pentru suflet si pentru trup, ducand la consecinta fatala: ruperea comuniunii cu Dumnezeu si cu oamenii.

Mandria

Mandria este foarte apropiata de slava desarta, in asa masura incat multi Parinti nici nu le separa; si in loc de opt pacate de capetenie, sau ganduri ale rautatii, apar numai sapte. Cei ce analizeaza subtilitatea inlantuirii patimilor, vad ca mandria apare ca o urmare a slavei desarte. "Ele au numai atata deosebire intre ele, spune Sfantul Ioan Scararul, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul e inceputul, iar al doilea sfarsitur". Acelasi lucru il afirma si Sfantul Ioan Casian: "cresterea uneia aduce aparitia celeilalte".

Dintr-un alt punct de vedere, cand este vorba de o ierarhizare a patimilor, mandria apare pe primul loc, dand apoi nastere slavei desarte si multor alte pacate. "Acest monstru foarte crud si mai mare decat toate pacatele de mai inainte, ii pierde cu o muscatura cumplita indeosebi pe cei desavarsiti si ajunsi aproape de ultima treapta a virtutilor".

Mandria, ca si slava desarta, comporta doua forme de manifestare: una fata de oameni, iar cealalta fata de Dumnezeu. "Doua sunt felurile trufiei, una care ii asalteaza pe monahii duhului si pe cei mai ridicati, iar alta care pune stapanire chiar pe incepatori, inca legati de carne. Si desi pe ambele semetia le ridica atat impotriva lui Dumnezeu, cat si a oamenilor, totusi | cea dintai se refera cu deosebire la Dumnezeu, iar cealalta ii priveste mai propriu pe oameni".

Prima forma a mandriei sta in aceea ca omul se considera superior semenilor sau macar unora dintre ei. Daca i se pare ca inca n-are aceasta superioritate, o cauta. In orice caz omul mandru cauta sa se inalte, cu motive sau fara. Iar inaltandu-se se autoevalueaza si se admira pe sine, se felicita si se lauda. Aceasta atitudine este prezenta si atunci cand este vorba de slava desarta, numai ca in cazul mandriei omul asteapta si laudele si aprecierile celorlalti. Omul mandru, inaltandu-se, cauta sa-i injoseasca pe semenii sai. ii priveste de sus, ii pizmuieste si merge pana acolo incat ii dispretuieste total, ca si cum n-ar exista.

Mandria il determina pe om sa se compare cu semenii sai si afirmandu-si superioritatea, raportandu-se la ei, se crede esentialmente diferit de acestia: "Dumnezeule iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri." (Luca 18, 11).

Aceasta forma de mandrie se defineste printr-o seama de atitudini. Omul cuprins de ea face parada de calitatile pe care le are, ba se sforteaza sa para mai mult decat este in realitate. Este arogant, infatuat, multumit de sine, plin de siguranta. Crede ca stie totul, ca are ntotdeauna dreptate, se contrazice cu altii, are dorinta de a-i invata pe altii si tendinta de a-i judeca. Mandrul este orb atunci cand este vorba de greselile sale, refuza din principiu orice critica, i-accepta sa fie povatuit si nu se supune nimanui.

Daca prima forma a mandriei il ridica pe om deasupra semenilor sai, a doua il ridica pe om in raport cu Dumnezeu si-l porneste impotriva Lui. In acest caz, mandria este o patima foarte grava, mai rea decat oricare alta, pentru ca ea l-a facut pe Lucifef sa cada si pe Adam sa iasa din rai. Patima acestei mandrii este un mare tiran: "Si ca sa putem cunoaste puterea acestui atat de apasator tiran, aflam ca ingerul acela, care pentru uimitoarea, lui stralucire si frumusete a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decat acesta: ranit de sageata trufiei a cazut din acel fericit si sublim lacas al ingerilor".

Mandria aceasta se manifesta ca o negare sau ca un refuz al lui Dumnezeu, care poate uneori, ca si in cazul lui Lucifer, sa ia forma unei razvratiri deschise. Ispita draceasca, mereu repetata, ii sopteste; omului in acelasi chip ca lui Adam: "veti fi ca Dumnezeu" (Facere, 3, 5).

Inchipuindu-si ca devine Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul cade si din starea in care se gaseste. Omul ajuns in aceasta stare de mandrie refuza sa-l considere pe Dumnezeu ca si creator al naturii, ca si principiu al existentei sale si ca izvor al tuturor bunurilor pe care le are, atribuindu-si toate acestea siesi.

"Cea dintai mandrie, spune Avva Dorotei, este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca nefiind nimic si pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine incetul pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste si impotriva lui Dumnezeu, si-si pune pe seama ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu".

Cele doua forme sub care se manifesta mandria, fiind foarte bine conturate fiecare, totusi nu sunt separate si independente. Sunt ca doua fete ale aceleiasi patimi, intotdeauna prezente in omul cazut, uneori parandu-se ca este mai evidenta o forma, alteori inlocuind-o cealalta.

Daca prima il pune pe om in conflict cu semenii, a doua in conflict cu Dumnezeu, in realitate cel cuprins de mandrie se impotriveste concomitent si lui Dumnezeu si semenului. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Ne punem poate intrebarea in ce consta tragedia acestei patimi? Ea consta intr-o pervertire a nazuintei fundamentale pe care o are firea omeneasca: aceea de a urca inspre Dumnezeu, de a ajunge asemenea cu El, de a se uni in final cu El in plenitudinea comuniunii de dragoste si cunoastere. Aceasta urcare inspre Dumnezeu, pentru a realiza asemanarea cu El prin cultivarea virtutilor rasadite in firea omeneasca si prin conlucrarea cu harul Sfantului Duh, omul trebuia sa o faca in Dumnezeu.

Sinergia dintre propriile sale fapte si harul dumnezeiesc, sau altfel spus conlucrarea cu Dumnezeu, ii dau omului posibilitatea urcusului duhovnicesc. Acest urcus trebuia sa-l strabata in comuniune cu semenii sai, ba mai mult, sa integreze cosmosul intreg in acest proces de induhovnicire. Ori, omul a pervertit aceasta nazuinta fireasca, dorind sa devina, dupa promisiunea diavolului, "un dumnezeu prin sine insusi, fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu".