Psihologia misticilor

Sf. Maxim Mãrturisitorul explicã putin din ceea ce s-ar putea numi psihologia misticilor: „Mintea este organul întelepciunii; ratiunea este organul cunoasterii; cunoasterea fireascã care vine din acestea douã este organul credintei alcãtuit conform cu acestea douã; iubirea fireascã a oamenilor este organul darului vindecãrii. Pentru fiecare dar al harului divin existã un organ natural capabil sã-l primeascã, ca pe o experientã, ca o putere sau ca o predispozitie.

„Anume, un om care si-a curãtit mintea de toate fantasmele simturilor primeste întelepciune; un om care si-a fãcut ratiunea stãpânã peste pasiunile inerente din noi, cum ar fi mânia sau pofta, acela primeste întelegerea; un om care prin mintea si prin ratiunea lui devine ferm convins de lucrurile ceresti primeste credinta atotputernicã; un om care s-a îmbunãtãtit în dragostea fireascã pentru oameni, care s-a eliberat complet de iubirea de sine, acela primeste darul tãmãduirii...”

Iarãsi, respingerea de cãtre primii mistici crestini a imaginatiei stã într-un contrast evident cu abordãrile ulterioare din Bisericã: „Imaginatia este fructul pasiunii, întipãrirea unei imagini reprezentând ceva care este sau care pare sã fie senzorial. Nici o închipuire nu poate fi deci acceptatã în relatia cu Dumnezeu, deoarece El depãseste toatã mintea”.

Desi foloseste deseori o terminologie care poate pãrea ciudatã cititorului modern, Sf. Maxim încearcã în continuare sã-si defineascã proprii termeni: „Despre curãtia mintii: Acea minte este curatã, care, eliberatã de ignorantã, este iluminatã de lumina divinã... Despre curãtia sufletului: Acel suflet este curat, care, eliberat de pasiuni, se bucurã pururi de iubirea divinã... Despre curãtia inimii: Acea inimã este curatã, cea care, oferind lui Dumnezeu mereu o minte fãrã forme si fãrã închipuiri, este gata sã nu primeascã nimic altceva decât impresia care vine de la El, prin care El doreste sã i se arate... Lipsa de pasiuni este o stare plinã de pace a sufletului, prin care sufletul este cu anevoie miscat spre rãu.”

Sf. Isaac Sirul a pus un mare accent pe importanta tãcerii, întelegând prin aceasta mai mult decât abtinerea de la vorbit – o liniste adâncã a mintii cu rezultat în detasarea de lucrurile pãmântesti. El reitereazã de asemenea credinta cã ispitele sunt inevitabile si, dacã sunt întâmpinate cum se cuvine, ele reprezintã o treaptã pentru progresul duhovnicesc:

“Întâi de toate sã ne strãduim sã ne abtinem de la vorbit; apoi din aceastã abtinere va creste în noi ceva care ne va conduce la tãcerea însãsi. Fie ca Dumnezeu sã ne dea acest ceva, nãscut din aceastã abtinere. Dacã îmbrãtisati aceastã viatã, nici nu vã pot spune câtã luminã vã va aduce.

“Când puneti într-un taler al balantei toatã lucrãrile acestei vieti (viata unui monah sau a unui isihast) si în partea cealaltã tãcerea, veti gãsi cã aceasta din urmã o întrece pe prima… Cel care-si opreste buzele de la bârfe (de la a vorbi prea mult), acela îsi pãzeste inima de pasiuni. Cel care-si pãzeste inima de pasiuni îl vede pe Dumnezeu în fiece ceas…

"Ispita este foarte folositoare pentru om. Pentru cã dacã ispita a fost folositoare pentru Pavel, atunci ‘fiecare glas va înceta si întreaga lume se a vãdi vinovatã înaintea lui Dumnezeu’ (Romani 3,19). Lucrãtorii duhovnicesti sunt ispititi ca ei sã adauge astfel la bogãtiile lor; cei slabi, ca sã se pãzeascã de rãu; cei care sunt adormiti, ca sã se pregãteascã pentru trezire; cei care sunt departe, pentru a se apropia de Dumnezeu; cei care sunt din casa lui Dumnezeu (care locuiesc în casa Lui), ca sã se sãlãsluiascã cu El cu îndrãznealã.

"Un fiu care nu e încercat (cu greutãtile) nu poate mosteni cum se cuvine bogãtiile din casa tatãlui sãu. Deci Dumnezeu încearcã si apasã mai întâi, ca apoi sã-si descopere darul harului. Slavã Domnului, suntem condusi la dulceata sãnãtãtii prin leacuri amare!

"Nimeni nu petrece vremea instruirii fãrã durere; nimeni, atunci când bea otrava ispitelor, nu o gãseste dulce. Fãrã acestea este imposibil sã dobândim o constitutie puternicã (a sufletului). Dar iar zic, pentru a le înfrunta nu stã în puterea noastrã. Cum poate lutul pieritor sã reziste actiunii apei dacã nu este întãrit de focul ceresc? Dacã ne supunem jugului voii lui Dumnezeu si rugãciunii cu dorintã de smerenie, atunci, cu rãbdare, vom primi orice de la Domnul nostru Iisus Hristos.”

Sf. Isaac a avertizat cã viata isihastilor nu este o existentã pasivã, ci este plinã de “lucrare” duhovniceascã, adicã rugãciuni, post, veghere, etc.:

"Feriti-vã de inactivitate, preaiubitilor, cãci aceasta ascunde moartea; lipsa activitãtii îl aruncã pe monah în mâna vrãsmasilor care vor sã-l prindã. În ziua aceea Dumnezeu ne va pedepsi nu pentru psalmi sau pentru lipsa rugãciunii, ci pentru cã nefãcându-le pe acestea am deschis usa diavolilor. Când acestia gãsesc o cale sã se strecoare, ei intrã si închid usa ochilor nostri. Apoi ne umplu în mod tiranic cu tot felul de necurãtii care vor aduce pedeapsa divinã si cea mai grea muncã.

"Astfel, pentru o micã lipsã a unui lucru care, pentru Hristos, este considerat de mare importantã, noi ne facem asemenea celor despre care stã scris: ‘Cine nu îsi supune voia sa lui Dumnezeu va cãdea sub jugul dusmanului sãu’. Sã faceti deci în cãmãruta voastrã lucrarea hotãrâtã cu întelepciune de cei responsabili în Bisericã, pe baza descoperirii Duhului în scopul pãzirii vietii noastre; sã priviti aceastã lucrare ca pe un zid care vã pãzeste de cei care vor sã ne prindã, indiferent de cât de micã vã pare acea lucrare. Ea pare neînsemnatã numai celor nepriceputi, care nu iau seama la rãul care vine prin toatã aceasta. Pentru acestia si începutul, si miezul zilei sunt de o libertate fãrã margini, care este mama pasiunilor. Este mai bine pentru cineva sã se deprindã în a nu pierde acel lucru mic, cãci altfel prin acea lipsã va face loc pãcatului. Sfârsitul acelei libertãti nesãbuite este cea mai grea sclavie…”

Cinstea moralã a monahului fatã de pãcatele proprii este ferm poruncitã de Sf. Isaac Sirul: “Cel care îsi urãste pãcatele va înceta a le mai face, iar cel care si le mãrturiseste va afla iertare. Este însã imposibil pentru un om sã fie izbãvit de obiceiul pãcatului dacã nu-l urãste mai întâi, asa cum este imposibil sã primeascã iertare înainte de a-si mãrturisi greselile; una este izvorul adevãratei smerenii, iar cealaltã izvorul regretului nãscut în inimã din rusine… Nu este pãcat care sã nu poatã fi iertat, afarã de pãcatul de care nu te pocãiesti…”

Abstinenta asceticã ca o pre-conditie a experientei mistice a fost învãtatã de Sf. Isaac Sirul: “Orice rugãciune care nu oboseste trupul si nu umple inima de regrete este ca o stârpiturã: astfel de rugãciune e fãrã suflet… Un trup sãtul de mâncare nu vede tainele lui Dumnezeu…

"Fiind încercat îndelung prin ispitiri, atât de la dreapta cât si de la stânga, dupã ce am avut multe ocazii sã mã gãsesc pe sine prin aceste douã mijloace, dupã ce am îndurat nenumãrate lovituri de la vrãsmas si am primit mult ajutor în ascuns, de-a lungul a multor ani am dobândit experientã si, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, am învãtat urmãtoarele:

"Temelia tuturor lucrurilor bune, scãparea sufletului din legãturile vrãsmasului, calea care duce la luminã si la viatã – toate acestea se cuprind în urmãtoarele metode: adunarea sinelui si postul continuu; adicã supunerea înteleptei si simtitoarei reguli a abtinerii de la mâncare, rãmânerea într-un singur loc si gândul neîntrerupt la Dumnezeu.

"De la aceasta, supunerea simturilor; de la aceasta, paza mintii; de la aceasta, îmblânzirea ferocelor pasiuni care vin în trup; de aici, pacea gândurilor; de aici, miscarea luminoasã a gândurilor; de aici, râvna pentru lucrarea virtutilor; de aici, gânduri înalte si delicate; de aici, lacrimi necontenite si amintirea mortii; de aici, deplina curãtie, îndepãrtarea completã a oricãrei visãri care ispiteste gândul; de aici, ascutimea si pãtrunderea; de aici, gândurile tainice si adânci pe care mintea le întelege cu ajutorul cuvintelor divine, miscãri interioare în suflet, despãrtirea si separarea lucrurilor duhovnicesti care vin din puterile adevãrate si a adevãratelor vedenii pe de-o parte, si a fantasmelor desarte, pe de altã parte…

"Dacã le cineva neglijeazã pe acestea douã, acela sã stie nu numai cã se va rãni în toate despre care am vorbit, ci si cã neglijând aceste douã virtuti, va nãrui temelia tuturor virtutilor. Asa cum în cel care le pãzeste, acestea douã sunt capul si începutul lucrãrii duhovnicesti în suflet, calea si poarta cãtre Hristos, asa si cel care le neglijeazã si nu le face este dus la patimile opuse, anume la umblarea dintr-un loc într-altul (nerãmânerea locului) si lãcomia pântecelui. Acestea sunt începutul a tuturor celor opuse celor spuse mai devreme si nasc pasiuni în suflet.”

Douã reguli simple pentru desãvârsirea duhovniceascã, si totusi cât de greu de urmat! Sf. Isaac sugereazã douã lucruri atât de opuse firii omenesti: rãmânerea într-un singur loc si abtinerea de la lãcomia pântecelui. O idee asupra dispretului fatã de confortul trupului si asupra puterii mintii fatã de trup se poate trage din urmãtorul pasaj:

"Cei care sunt slabi si fãrã râvnã la începutul lucrãrii lor cad în deznãdejde si confuzie nu numai prin astfel de atacuri, ci si printr-un vârtej de frunze, fiind fãcuti sã dea înapoi si sã-si pãrãseascã lucrarea la cea mai micã nevoie, cum ar fi foamea sau o micã boalã. Lucrãtorii adevãrati si experimentati se abtin de la lãcomie, mâncând fructe si legume, chiar ierburi uscate, refuzând sã mãnânce orice înainte de ceasul stabilit si stând pe pãmânt în epuizare trupeascã. Ochii lor abia de vãd din cauza nehrãnirii trupului si, dacã din poftã sunt ispititi sã cedeze trupului, ei refuzã sã renunte la biruintã si sã-si lase hotãrârea lor fermã , alegând si dorind mai degrabã sã poarte greutãtile si sã lucreze din dragoste pentru Dumnezeu decât sã trãiascã o viatã trecãtoare cu usurãtate.

"Când ispitele îi înconjoarã, ei se bucurã nespus si se desãvârsesc prin ele. Chiar în mijlocul celor mai grele munci, ei nu renuntã la dragostea de Hristos ci doresc sã înfrunte atacurile cu curaj atât timp cât trãiesc, sã nu dea înapoi, cãci prin aceasta câstigã desãvârsirea…

"Lucrarea postului si a vegherii este începutul a toatã râvna împotriva pãcatului si a poftei, mai ales pentru cel care luptã împotriva unui pãcat care este înãuntru. Aceastã lucrare aratã ura fatã de pãcat si poftã la acel luptãtor al rãzboiului nevãzut. Aproape toate pornirile slãbesc prin post.

"Urmãtorul lucru care ajutã în mod deosebit la lucrarea duhovniceascã este vegherea în vremea noptii. Cel care le tine pe acestea douã ca tovarãsi de viatã este prieten cu curãtia. Lãcomia pântecelui si somnul prea mult, care îl slãbesc pe om si îl îndeamnã la pofta desfrâului, sunt începutul tuturor relelor; deci postul, vegherea si seriozitatea în slujirea lui Dumnezeu sunt calea sfântã a Domnului si temelia tuturor virtutilor…

"Alege pentru tine o lucrare dulce, continua veghere în ceasul noptii, prin care toti pãrintii s-au mântuit de vechiul Adam si si-au înnoit mintea. În ceasurile acelea sufletul simte viata nemuritoare, simturile sale sunt eliberate din întunericul pasiunilor si primeste Duhul Sfânt…

"Sã nu gândesti, omule, cã lucrarea unui monah cuprinde ceva mai mare ca vegherea de noapte… Nu cãuta la monah, care tine vegherea cu întelegere, ca la un om îmbrãcat în fire, cãci aceastã lucrare este cu adevãrat una îngereascã… Sufletul care se luptã pentru aceastã veghere angelicã va avea ochii unui heruvim si cu ei va vedea si va contempla pururi vederi ceresti…”

A fost specificatã si nevoia de echilibru în exercitiile de închinare, fãrã de care omul devine prea frustrat (“agitat”, dupã cum spune Sf. Isaac) în cãutarea lui dupã neprihãnire. El recunoaste cã se gãsesc putini mistici adevãrati. El recomandã introspectia pentru atingerea smereniei, cãci cunoasterea de sine dobânditã îl va pãzi pe om de a-i judeca pe altii prea aspru, si asta dacã îi va judeca în vreun fel. Din nou, el accentueazã recunoasterea sincerã si o perspectivã nouã asupra ispitei si a cãderii:

"Slãbirea mãdularelor (trupului) duce la agitatia si lupta gândurilor. lucrarea excesivã duce la lipsa de echilibru iar aceasta la agitatie. Însã o agitatie diferã de alta: una duce la atacul poftelor, alta la pãrãsirea locului linistit al omului si la umblarea dintr-un loc într-altul.

"Lucrarea echilibratã, fãcutã cu rãbdare, desi cu greutate, este de nepretuit. Slãbirea nevointei în viata monahului înmulteste poftele pãcatului, iar exagerarea ei duce la agitatie…

"Din multe mii abia de gãsesti unul care sã fi împlinit poruncile si tot ce e drept si sã fi atins neprihãnirea sufletului; din multe mii abia de gãsesti unul care cu mari strãduinte pentru rugãciunea curatã sã fi gãsit-o, sã fi rupt legãturile acestei vieti si sã fi dobândit acea tainã, pentru cã multi nu a reusit sã gãseascã rugãciunea curatã, ci numai câtiva. Un om care sã fi ajuns la taina care vine dupã ea si care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gãsit din multe generatii…

"Unii încalcã legea iarã si iarã si îsi tãmãduiesc sufletele prin pocãintã, iar harul îi primeste; fiecare fiintã se schimbã de nenumãrate ori si omul se schimbã în fiecare ceas. Un om cu mintea sãnãtoasã are multe ocazii ca sã înteleagã aceasta. Dar încercãrile lui, zi de zi, au puterea deosebitã sã-l facã întelept în aceasta, dacã el ia aminte la el însusi cu sinceritate, astfel încât, printre altele, el se poate cerceta cu mintea si poate învãta despre schimbãrile sufletului sãu care au loc zi de zi, cum se depãrteazã de smerenia si pacea lui si cade deodatã în tulburare si despre pericolele care îl amenintã în astfel de ceasuri.

"Fericitul Macarie, miscat de marea sau grijã si preocupare pentru fratii sãi, a scris despre aceasta pentru zidirea si amintirea lor; el i-a sfãtuit sã nu cadã în deznãdejde din cauza greutãtilor pe cale (sau a luptelor); pentru cã aceste coborâsuri vin mereu chiar si la cei care au ajuns la neprihãnire, la fel cum si aerul devine uneori mai rece. Aceste coborâsuri, opuse telului eforturilor lor, pot veni si fãrã lene sau nepurtare de grijã, ci din contrã, atunci când ei lucreazã potrivit cu ceea ce au realizat.”

Explicatii sunt mai multe, cu un accent special pe renuntarea la fructele imaginatiei personale.

"Desãvârsirea întregului nostru progres constã din urmãtoarele trei lucruri: pocãintã, curãtie si desãvârsire. Ce este pocãinta? Lãsarea a tot ce a adus sau aduce durere. Ce este pe scurt curãtia? O inimã plinã de compasiune pentru fiecare fiintã. Ce este desãvârsirea? Adâncul smereniei care înseamnã renuntarea la orice lucru vizibil si invizibil; prin vizibil, întelegând toate lucrurile simtite; prin invizibil – toate creaturile lumii gândurilor…

"Pocãinta este moartea încetã si completã fatã de orice. O inimã caldã este o inimã care arde pentru orice fiintã, pentru oameni, pãsãri, animale, pentru diavoli si pentru toatã zidirea…

"Tãcerea omoarã simturile din afarã si aduce miscãrile interioare la viatã; contactele exterioare produc un efect opus, adicã ele dau viatã simturilor exterioare si omoarã miscãrile interioare…

"Lucrarea intensã (activitatea duhovniceascã, rugãciunea, etc.) dã nastere unei cãlduri foarte mari în inimã prin aprinderea gândurilor care vin noi în minte. Toatã aceastã lucrare si pãzire ascut mintea prin cãldura lor si îi dau viziune. Aceastã cãldurã produsã de harul contemplatiei dã nastere suvoiului de lacrimi. Lacrimile neîncetate linistesc gândurile din suflet si curãtã mintea, si cu o minte curatã omul ajunge la vederea tainelor ceresti. Dupã aceasta mintea atinge descoperiri si icoane asa cum a vãzut proorocul Ezechiil…”

Este evident cã pentru acesti primi sfinti crestini rugãciunea nu era întotdeauna o meditatie tãcutã, ci o experientã a sufletului, în care gesturile si pozitia corpului simbolizau durerea sufletului fatã de pãcat, etc.:

"Lacrimile, lovirea în cap în timpul rugãciunii, aruncarea la pãmânt duc cãldura dulce a lacrimilor în inimã, si cu un extaz minunat inima strigã cãtre Dumnezeu: ‘Sufletul meu înseteazã dupã Tine, Dumnezeul iubirii: Când voi veni si mã voi arãta înaintea lui Dumnezeu?’… Acesta este Ierusalimul si împãrãtia lui Dumnezeu, ascunse în noi însine potrivit cu cuvântul Domnului (Luca 17,21). Aceastã regiune este norul slavei ceresti în care intrã numai cei curati cu inima, pentru a vedea fata Domnului lor.

"Sã nu ne întristãm când alunecãm, ci atunci când ne întãrim în aceasta. Chiar si cei desãvârsiti alunecã, dar sã rãmâi în aceeasi cãdere înseamnã moarte amarã. Durerea pe care o avem pentru cãderile noastre este socotitã prin har ca o faptã curatã. Cel care cade a doua oarã, zicând cã se va pocãi, nu este sincer cu Dumnezeu. Moartea îl loveste fãrã veste, nelãsându-i timp sã facã lucrarea virtutii asa cum spera…

"Trebuie sã întelegem cã în fiecare ceas din cele douãzeci si patru ale zilei si ale noptii avem nevoie de pocãintã. Întelesul cuvântului pocãintã, asa cum am învãtat din adevãratul sens al lucrurilor, este urmãtorul: ea este o cerere nestrãmutatã cãtre Dumnezeu, implorându-l sã uite cele vechi; ea cuprinde însã si  pãzirea viitorului…

"Lipsa pasiunilor nu înseamnã sã nu simti pasiunile, ci sã nu le primesti… Cãci atunci când sufletul nu leagã prietenie cu pasiunile gândindu-se la ele, atunci, având mereu o altã preocupare, puterea pasiunilor nu poate tine simtirile duhovnicesti în gheara ei.”